ATI - CURS

Published on January 2017 | Categories: Documents | Downloads: 60 | Comments: 0 | Views: 475
of 72
Download PDF   Embed   Report

Comments

Content

ANESTEZIE
TERAPIE
INTENSIVA
CURS

S.L. Dr. Cindea Iulia

Suportul vital de baza (SVB)
Suportul vital de baza (SVB) reprezinta mentinerea libertatii cailor aeriene,
suportul ventilatiei si circulatiei fara ajutorul vreunui echipament cu exceptia
dispozitivelor de protectie.

Algoritmul suportului vital de baza
1. Se asigură securitatea salvatorului, victimei şi a persoanelor din jur.
2. Se evaluează starea de conştienţă a victimei: se scutură uşor de umeri
şi se întreabă cu voce tare: "s-a întâmplat ceva?" (fig. 1);
3A. Dacă victima răspunde verbal sau prin mişcare:
 se lasă în poziţia în care a fost găsită (cu condiţia să fie în siguranţă),
este evaluată starea victimei şi, dacă este necesar, se solicită ajutor;

 se trimite o persoană după ajutor sau, dacă salvatorul este singur, lasă
victima şi merge chiar el după ajutor;
 salvatorul reevaluează periodic victima.

Fig. 1. Evaluarea starii de constienta

Fig. 2. Striga dupa ajutor

3B. Dacă victima nu răspunde:
 salvatorul trebuie să strige după ajutor (fig. 2);
 victima va fi aşezată în decubit dorsal;
 se deschid căile aeriene plasând o mână pe frunte şi, cu blândeţe, se
împinge capul spre spate, păstrând policele şi indexul libere pentru
eventuala pensare a nasului (dacă va fi necesară ventilarea);
 cu vârfurile degetelor celeilalte mâini plasate sub menton se ridică
bărbia victimei pentru a deschide căile aeriene (fig. 3).

Fig. 3. Deschiderea cailor aeriene
4. Menţinând căile aeriene deschise, salvatorul încearcă să stabilească,
timp de maxim 10 secunde, dacă victima respiră normal (se exclud mişcările
ventilatorii ineficiente, “gasp”-urile) (fig. 4):
 privind mişcările peretelui toracic anterior;
 ascultând zgomotele respiratorii de la nivelul căilor aeriene superioare;
 simţind fluxul de aer pe obraz.
În primele minute după oprirea cordului victima mai poate respira slab sau
poate avea gaspuri rare, zgomotoase. Nu trebuie confundate cu respiraţia
normală. Încercarea de a determina existenţa unor respiraţii normale privind,
ascultând şi simţind fluxul de aer, trebuie să dureze cel mult 10 secunde. Dacă

salvatorul nu este sigur că victima respiră normal, trebuie să actioneze ca şi cum
ea nu ar respira normal.

Fig. 4. Evaluarea respiratiei
5A. Dacă victima respiră normal:
 se pune în poziţie de siguranţă;
 salvatorul va trimite pe cineva după ajutor, iar, dacă este singur, va lăsa
victima şi se va duce după ajutor;
 se reevaluează respiraţia.
5B. Dacă victima nu respiră normal:
 salvatorul va trimite pe cineva după ajutor, iar dacă este singur, va lăsa
victima şi se va duce după ajutor; la întoarcere va începe compresiile
toracice;
 salvatorul îngenunchează lângă victimă;
 se plasează podul palmei pe centrul toracelui victimei (fig. 5);
 podul palmei celeilalte mâini se plasează peste mâna care se află pe
torace şi se întrepătrund degetele mâinilor, evitând astfel compresia pe
coaste (fig. 6). Poziţia mâinilor trebuie să fie astfel încât să nu exercite
presiune pe regiunea epigastrică sau pe apendicele xifoid;
 salvatorul se va poziţiona vertical deasupra toracelui victimei şi, cu
coatele întinse, va efectua compresia cu 4-5 cm a sternului (fig. 7);
 după fiecare compresie, toracele trebuie să revină la normal fără a
pierde contactul mâinilor cu sternul; compresiile şi decompresiile se

continuă cu o frecvenţă de 100/minut (ceva mai puţin de 2
compresii/sec);
 compresiile şi decompresiile trebuie să fie egale ca intervale de timp.

Fig. 5. Pozitia mainii pe centrul toracelui

Fig. 6. Plasarea ambelor maini

Fig. 7. Pozitia corecta in compresiile toracice
6A. Combinarea compresiilor toracice cu ventilaţiile:
 după 30 de compresii se redeschid căile aeriene prin împingerea
capului şi ridicarea mandibulei;
 se pensează părţile moi ale nasului folosind policele şi indexul mâinii
de pe frunte (fig 8);
 se deschide puţin cavitatea bucală a victimei, menţinând însă bărbia
ridicată;
 salvatorul inspiră normal, pune buzele în jurul gurii victimei asigurând
o bună etanşeitate şi expiră constant în gura victimei; în timpul
expirului salvatorul va privi ridicarea peretelui toracic anterior şi va
urmări menţinerea ridicată a acestuia timp de 1 secundă, ca într-o
respiraţie normală; aceasta reprezintă o ventilaţie eficientă (fig. 9);
 se menţine capul în hiperextensie şi bărbia ridicată, se îndepărtează
gura de victimă şi se urmăreşte revenirea toracelui la poziţia iniţială, pe
măsură ce aerul iese din plămâni;
 salvatorul inspiră din nou şi expiră încă o dată în gura victimei, astfel
încât să obţină două ventilaţii eficiente. După aceasta, se
repoziţionează rapid mâinile în poziţie corectă pe toracele victimei
pentru a executa încă 30 de compresii toracice;
 se continuă efectuarea compresiilor toracice şi a ventilaţiilor într-un
raport de 30:2;

 întreruperea compresiilor şi ventilaţiilor pentru reevaluarea victimei
este indicată doar dacă aceasta începe să respire normal; altfel,
resuscitarea nu trebuie întreruptă.

Fig. 8. Pensarea nasului

Fig. 9. Ventilatie gura la gura

Ghidurile actuale recomandă ca resuscitatorul să administreze o ventilaţie
într-o secundă, cu un volum de aer care să determine expansionarea toracelui
victimei, dar evitând ventilaţiile rapide sau bruşte. Aceste recomandări se aplică
tuturor tipurilor de ventilaţie din timpul RCP, incluzând atât ventilaţia gură-lagură cât şi ventilaţia pe mască şi balon, cu sau fără suplimentare de oxigen.
Ventilaţia gură-la-nas reprezintă o alternativă eficientă la ventilaţia gură-lagură în situaţiile de traumă facială severă sau dacă gura nu poate fi deschisă,
atunci când victima este ventilată în apă sau când este dificilă obţinerea unei
bune etanşeităţi prin ventilaţie gură-la-gură.
Nu există date publicate care să evidenţieze siguranţa, eficienţa sau
posibilitatea de a ventila gură-la-traheostomă, dar poate fi folosită la o victimă cu
tub de traheostomă sau stomă traheală dacă este necesară ventilarea acesteia.
Pentru aplicarea corectă a ventilaţiilor pe mască şi balon este nevoie de
aptitudini practice şi îndemânare. Resuscitatorul trebuie să reuşească deschiderea
căilor aeriene prin subluxaţia anterioară a mandibulei fixând în acelaşi timp
masca pe faţa victimei. Este o tehnică adecvată pentru resuscitatorii laici care

lucrează în anumite zone cum ar fi cele în care există risc de intoxicaţie cu
cianuri sau expunere la alţi agenti toxici. Există şi alte situaţii specifice în care
persoanele laice sunt instruite şi reinstruite să acorde primul ajutor care include
executarea ventilaţiei pe mască şi balon. În aceste situaţii ar trebui urmate
aceleaşi reguli stricte de instrucţie ca şi în cazul personalului medical.
Dacă ventilaţiile iniţiale nu au determinat ridicarea peretelui toracic, ca
într-o respiraţie normală, atunci, înaintea următoarei tentative:
 se verifică gura victimei şi se îndepărtează orice obstrucţie vizibilă
(fig. 10);
 se verifică din nou dacă hiperextensia capului şi ridicarea bărbiei sunt
corecte;
 oricum, nu trebuie încercată efectuarea a mai mult de două ventilaţii,
înainte de fiecare reluare a compresiilor toracice.

Fig. 10. Indepartarea obstructiilor vizibile
Dacă la resuscitare participă mai mulţi resuscitatori, aceştia ar trebui să se
schimbe la fiecare 1-2 minute pentru a evita epuizarea fizică. Efectuarea
schimbului între resuscitatori se va face cât mai rapid.
6B. Resuscitarea doar cu compresii toracice: poate fi efectuată, după cum
urmează:
 dacă salvatorul nu poate sau nu doreşte să administreze ventilaţii gurăla-gură, atunci va efectua doar compresii toracice;

 în acest caz, compresiile toracice trebuie efectuate continuu, cu o
frecvenţă de 100/minut;
 resuscitarea va fi oprită pentru reevaluare doar dacă victima începe să
respire normal; altfel resuscitarea nu trebuie întreruptă.
7. Resuscitarea va fi continuată până când:
 soseşte un ajutor calificat care preia resuscitarea;
 victima începe să respire normal;
 salvatorul este epuizat fizic.

Recunoasterea SCR
Ghidurile actuale privind recunoaşterea SCR de către persoanele laice
recomandă începerea RCP dacă victima este inconştientă (nu răspunde la stimuli)
şi nu respiră normal. Palparea pulsului carotidian este o metodă inexactă în
confirmarea prezenţei sau absenţei circulaţiei sangvine. De asemenea, căutarea
semnelor de circulaţie sangvină prezentă (mişcări, ventilaţii, tuse) nu par să
confirme cu exactitate mai mare contracţiile eficiente ale cordului.
Persoanele laice întâmpină dificultăţi în aprecierea prezenţei sau absenţei
ventilaţiilor eficiente la persoanele inconştiente. Aceasta se poate datora
deschiderii inadecvate a căilor aeriene sau prezenţei gaspurilor. Când sunt
întrebate telefonic de către dispecerul de la serviciul de ambulanţă dacă victima
respiră normal, deseori persoanele laice confundă gaspurile cu ventilaţia
normală. Din această cauză începerea RCP este amânată. Respiraţiile agonice
sunt prezente la aproximativ 40% din pacienţii în SCR. În perioada instrucţiei
trebuie subliniat că aceste gaspuri agonale apar frecvent în primele minute după
instalarea SCR. Ele reprezintă o indicaţie de începere imediată a RCP şi nu
trebuie confundate cu respiraţia normală.

SVB in spatii inguste
În cazul SVB în spaţii înguste efectuată de un singur salvator este
recomandată efectuarea RCP peste capul victimei, iar în cazul existenţei a doi
salvatori, se recomandă poziţia-călare.

Resuscitarea cu doi salvatori

Deşi resuscitarea efectuată de doi salvatori este mai puţin solicitantă, totuşi
este important ca ambii resuscitatori să cunoască complet algoritmul şi să fie
antrenaţi. De aceea se recomandă ca această tehnică să fie rezervată specialiştilor
în resuscitare sau acelor salvatori care fac parte din grupuri antrenate.
Sunt de făcut următoarele sublinieri:
 chemarea ajutorului este o prioritate; astfel, un salvator începe singur
resuscitarea iar celălalt pleacă după ajutor;
 se recomandă ca salvatorii să stea de o parte şi de alta a victimei (fig.
11);
 se utilizează un raport de 30 compresii la 2 ventilaţii; la finalul fiecărei
serii de 30 compresii, salvatorul respectiv va fi pregătit să administreze
cele două ventilaţii; pentru o mai bună coordonare, cel care face
compresiile poate număra cu voce tare;
 ridicarea bărbiei şi extensia capului vor fi menţinute tot timpul
resuscitării; se administrează cele două ventilaţii timp în care
compresiile toracice se întrerup; acestea se reiau imediat după a doua
ventilaţie, aşteptând doar ca salvatorul să îndepărteze buzele de pe faţa
victimei;
 dacă salvatorii vor să facă schimb de locuri, pentru că de obicei, cel
care face compresiile toracice oboseşte, acesta trebuie să se facă cît
mai rapid cu putinţă.

Fig. 11. Resuscitarea cu doi salvatori

Algoritmul SVB in spital
Pentru SCR petrecut în spital, diferenţa dintre SVB şi SVA nu este atât de
netă, resuscitarea fiind un proces continuu, armonios.
Tot personalul medical trebuie să fie instruit în RCP astfel încât să fie
imediat recunoscut, echipele de intervenţie să fie alertate printr-un număr de
telefon standard, iar resuscitarea să poată .fi iniţiată imediat. Resuscitarea
imediată presupune folosirea adjuvanţilor pentru menţirea deschisă a căilor
aeriene şi pentru ventilaţie, accesul la un defibrilator într-un timp mai mic de 3
minute.
Pentru pacienţii internaţi poate exista o perioadă de alterare hemodinamică
şi stop cardiorespirator neasistate. Toţi pacienţii cu risc înalt de SCR trebuie să
fie internaţi într-un spaţiu unde există posibilitatea de monitorizare permanentă şi
unde resuscitarea poate începe imediat.
Întregul personal medical trebuie să fie instruit în recunoştere SCR , în a
solicita ajutor şi a începe imediat resucitarea. În funcţie de nivelul de pregătire
personalul medical trebuie să facă ceea ce a fost antrenat să facă: personalul din
terapie intensivă şi serviciul de urgenţă are abilităţi de resuscitare avansate faţă
de restul personalului.

Chemarea ajutorului rămâne o prioritate mai ales când SCR este asistat de
un singur salvator echipa de resuscitare trebuie să fie completă şi trebuie să fie
chemată doar când SCR este recunoscut. Pentru situaţii de urgenţă în afară de
SCR fiecare spital trebuie să aibă în vedere alcătuirea unei echipe de intervenţie
diferite de cea de resuscitare (tradiţional, echipele de medici de gardă).
Secvenţă de acţiuni:
1. Se asigură securitatea salvatorului şi a victimei
2. Se evaluează starea de conştienţă a pacientului
 personalul medical în prezenţa unui pacient în colaps sau aparent
inconştient, aflat în spital, va chema întâi ajutor şi apoi va evalua starea
de conştienţă a victimei.
3A. Dacă pacientul este conştient i se va administra oxigen este monitorizat
şi i se va stabili o linie venoasă până la sosirea liniei de gardă
3B. Dacă pacientul este inconştient:
 se cheamă ajutor, dacă nu a fost chemat,
 se aşează victima în decubit dorsal şi se deschid căile aeriene:
o se aplică extensia capului şi ridicarea mandibulei;
o se îndepărtează orice corp străin sau secreţii vizibile de la nivelul
cavităţii bucale folosind o pensă sau aspirator;
o dacă se suspicionează traumă cervicală se vor deschide căile aeriene
folosind subluxaţia anterioară a mandibulei; menţinerea deschisă a
căilor aeriene şi ventilaţia adecvată reprezintă o prioritate în faţa
unei suspiciuni de leziuni spinală; dacă subluxaţia mandibulei este
insuficientă pentru deschiderea căilor aeriene se va recurge la o
minimă extensie a capului pentru deschiderea acestora folosind
stabilizarea manuală a capului pentru menţinerea acestuia în ax cu
trunchiul ( sunt necesari mai mulţi salvatori).
4. Menţinând căile aeriene deschise, salvatorul încearcă să stabilească, timp
de maxim 10 secunde, dacă victima respiră normal:
 privind mişcările peretelui toracic anterior;
 ascultând zgomotele respiratorii la nivelul căilor aeriene superioare;
 simţind fluxul de aer la nivelul obrazului.
Respiraţia anormală (gaspuri, respiraţie slabă sau zgomotoasă) reprezintă un
semn de instalare al SCR şi nu va fi considerată semn de prezenţă a circulaţiei
sangvine.

5. Salvatorul va căuta timp de maxim 10 secunde existenţa semnelor de
circulaţie sangvină:
 dacă pacientul nu prezintă semne de viaţă (mişcări, respiraţie normală
sau tuse) şi este evaluat de personal insuficient antrenat se va începe
imediat SVB;
 personalul medical antrenat va palpa pulsul carotidian simultan cu
căutarea semnelor de viaţă nu mai mult de 10 secunde;
 dacă pacientul nu prezintă semne de viaţă sau există dubii se va începe
imediat SVB;
 dacă pacientul nu respiră dar prezintă puls carotidian se va ventila cu o
frecvenţă de 10 ventilaţii pe minut verificând pulsul carotidian la
fiecare 10 ventilaţii.
De reţinut:
O persoană va începe SVB iar celelalte vor chema echipa de resuscitare, vor
pregăti echipamentul şi vor aduce defibrilatorul.
În cazul unui singur salvator acesta va părăsi pacientul pentru alertarea
echipei de resuscitare.
Secvenţa SVB rămâne nemodificată (30 compresii toracice urmate de 2
ventilaţii).
Pentru a evita oboseala personalului şi pentru a menţine o calitate bună a
compresiilor toracice cei care le efectuează se vor schimba la 2 minute.
Căile aeriene se vor menţine deschise iar ventilaţia se va efectua cu
echipamentul adecvat care se află cel mai aproape de victimă (pocket mask,
masca laringiană sau mască-balon de ventilaţie), intubaţia traheală fiind
efectuată doar de personal antrenat şi cu experienţă în domeniu.
Timpul de insuflaţie este de o secundă iar volumul expirator trebuie să
producă expansiune toracică normală. Se va administra oxigen cât mai repede
posibil.
O dată trahea intubată compresiile toracice vor fi efectuate neîntrerupt (cu
excepţia momentelor de defibrilare) cu o fecvenţă de 100 pe minut iar ventilaţiile
vor fi administrate 10 pe minut evitandu-se hiperventilaţia pacientului.
În absenţa echipamentului de ventilaţie se va practica ventilaţie gură-lagură. În cazul în care salvatorul nu poate sau nu vrea să administreze ventilaţia
gură-la-gură va efectua numai compresii toracice până la sosirea ajutorului sau
echipamentului de ventilaţie .
Când defibrilatorul este acesibil se aplică imediat padelele si se analizează
ritmul. Padele autoadezive vor fi aplicate fără întreruperea compresiilor toracice.
Compresiile toracice vor fi începute imediat după defibrilare.
Resuscitarea se continuă până la sosirea echipei de resuscitare sau până
când pacientul prezintă semne de viaţă.

Dacă există suficient personal se va obţine acces venos şi se vor administra
medicamente.
Şeful echipei de resuscitare va fi ales dintre persoanele cel mai bine
antrenate.
În cazul unui pacient monitorizat care instalează SCR în prezenţa
salvatorului:
 se va confirma SCR şi se va striga după ajutor;
 se va aplica lovitura precordială dacă ritmul este şocabil iar
defibrilatorul nu este imediat disponibil.

Pozitia de siguranta
Poziţia de siguranţă este folosită în managementul victimelor inconştiente
care respiră şi au semne de circulaţie sangvină şi nu prezintă leziuni ale coloanei
vertebrale.
Când o victimă inconştientă este culcată în decubit dorsal şi respiră spontan
căile respiratorii pot fi obstruate de limbă, mucus sau vomă. Aceste probleme pot
fi prevenite dacă victima este plasată pe una din părţile ei laterale. Scopul acestei
poziţii este menţinerea liberă a căilor respiratorii, permiterea monitorizării,
respectarea curburilor fiziologice ale coloanei vertebrale şi evitarea compresiilor
pe pachetele vasculonervoase. Această poziţie trebuie să fie una stabilă în timp.
O poziţie aproape-culcat pe burtă pe de altă parte poate împiedica o ventilaţie
adecvată, deoarece imobilizează diafragmul şi reduce complianţa toracică şi
pulmonară.
Poziţia de siguranţă prezintă ca dezavantaj compresia unui braţ,
recomandându-se urmărirea circulaţiei periferice a braţului şi înlăturarea
compresiei cât mai rapid; dacă este necesară menţinerea poziţiei de siguranţă pe
o perioadă mai lungă de timp, după 30 minute victima va fi întoarsă pe partea
opusă. Există câteva variante ale poziţiei de siguranţă fiecare cu avantajele sale.
Nu există o singură poziţie potrivită pentru toate victimele. Poziţia trebuie să fie
stabilă, aproape de poziţia laterală reală, cu capul decliv şi fără ca presiunea pe
torace să împiedice ventilaţia.
CNRR recomandă următoarea secvenţă de manevre pentru poziţia de
siguranţă:
 dacă este cazul, se îndepărtează ochelarii victimei;
 salvatorul îngenunchează lateral de victima aflată în decubit dorsal şi
cu membrele pelvine întinse;
 braţul de partea salvatorului se poziţionează în unghi drept cu corpul,
cotul fiind îndoit şi palma orientată în sus (fig. 12);
 braţul de partea opusă se aduce peste torace de aceeaşi parte cu
salvatorul şi se poziţionează cu dosul palmei în contact cu obrazul (fig.
13);
 salvatorul prinde membrul inferior de partea opusă cu mâna chiar
deasupra genunchiului şi îl trage în sus, dar păstrând contactul
piciorului cu solul (o flectare incompletă a coapsei pe abdomen) (fig.
14);
 cu o mâna pe genunchiul flectat şi cu cealaltă menţinând dosul mâinii
victimei pe obraz, se roteşte victima spre salvator în poziţie laterală,
până când piciorul flectat se sprijină pe sol (fig. 15);

 se ajustează poziţia membrului inferior de deasupra astfel încât coapsa
şi genunchiul să fie flectate în unghi drept;

Fig. 12. Braţul în unghi drept cu corpul, cotul îndoit şi palma în sus

Fig. 13. Dosul palmei în contact cu obrazul

Fig. 14. Flectare incompletă a coapsei pe abdomen

Fig. 15. Rotirea victimei către salvator
 se împinge şi se menţine capul spre posterior pentru a asigura libertatea
căilor aeriene; această manevră se realizează prin ajustarea poziţiei
mâinii de sub obraz (fig. 16);
 se verifică respiraţia la intervale regulate.
În ciuda dificultăţilor ce pot apare atât la antrenamente cât şi într-o situaţie
reală, rămâne fără îndoială faptul că plasarea unei victime inconştiente în poziţie
de siguranţă poate fi un gest salvator de viaţă.

Fig. 16. Pacient în poziţie de siguranţă

Obstructia cu corp strain a cailor aeriene
Moartea accidentală prin obstrucţia cu corp străin a căilor aeriene
(OCSCA), deşi rară, poate fi prevenită; mai puţin de 1% din evenimentele de
obstrucţie cu corp străin sunt mortale. Deoarece majoritatea cazurilor de OCSCA
apare, atât la copii cât şi la adulţi, în timpul mesei, frecvent, aceste evenimente
au martori. Totuşi, este nevoie de intervenţie rapidă, cât timp victima este încă
responsivă.

Recunoasterea OCSCA
Pentru supravieţuirea unui eveniment de OCSCA este necesară
recunoaşterea rapidă a urgenţei. OCSCA nu trebuie confundată cu leşinul,
infarctul miocardic, epilepsia sau alte situaţii care pot produce insuficienţa
respiratorie acută, cianoza sau pierderea stării de conştienţă.
În general obstrucţia apare în timpul mesei, victima ducându-şi frecvent
mâinile spre gât (fig. 17). Pacienţii cu obstrucţie uşoară pot vorbi, tuşi şi respira.

Cei cu obstrucţie severă însă, nu pot vorbi, răspund prin mişcări ale capului, nu
mai pot respira sau au respiraţii zgomotoase, eforturile de tuse sunt ineficiente,
nezgomotoase şi devin în scurt timp inconştienţi.
În recunoaşterea evenimentului de OCSCA este indicat ca salvatorul să
întrebe victima conştientă: „te-ai înecat?”.

Fig. 17. Pacient cu OCSCA
Algoritmul de interventie in caz de OCSCA la adult (Acest algoritm
poate fi utilizat şi în cazul copiilor peste un an):
1. Dacă victima prezintă semne de obstrucţie uşoară a căilor aeriene:
 Se încurajează victima să tuşească, fără a mai face altceva.
2. Dacă victima prezintă semne de obstrucţie severă a căilor aeriene şi este
conştientă:
 Se aplică până la 5 lovituri la nivelul toracelui posterior, după cum
urmează (fig. 18):
o salvatorul se poziţionează lateral şi uşor în spatele victimei;
o va sprijini cu o mână pieptul victimei şi o va înclina uşor spre
înainte astfel încât, atunci când corpul străin va fi dislocat, să se
deplaseze mai degrabă spre cavitatea bucală decât să alunece mai
jos în căile aeriene;

o cu podul palmei celeilalte mâini va administra până la 5 lovituri
bruşte interscapulovertebral (între omoplaţi).
 După fiecare lovitură se verifică dacă a fost înlăturat obstacolul. Scopul
nu este acela de a aplica toate cele 5 lovituri ci ca fiecare din acestea să
fie capabilă să dizloce corpul străin.

Fig. 18. Lovituri interscapulovertebrale
 Dacă după cele 5 lovituri între omoplaţi corpul străin nu a fost
înlăturat, se efectuează 5 comprimări abdominale bruşte astfel (fig. 19),
salvatorul:
o se pozitionează în spatele victimei cu ambele braţe în jurul părţii
superioare a abdomenului acesteia;
o va înclina uşor victima spre înainte;
o va plasa pumnul între ombilic şi apendicele xifoid;
o va prinde pumnul cu cealaltă mână şi va trage brusc spre în sus şi
înapoi va repeta de maxim 5 ori această manevră.
 Dacă obstrucţia nu a fost înlăturată, se continuă alternând 5 lovituri
între omoplaţi cu 5 comprimări bruşte ale abdomenului.

Fig. 19. Manevra Heimlich
3. Dacă victima devine inconştientă:
 se aşează uşor victima pe sol;
 se alertează imediat Sistemul Medical de Urgenţă;
 se începe SVB direct cu aplicarea compresiilor toracice. Personalul
medical antrenat şi cu experienţă în detectarea pulsului carotidian, va
începe aplicarea compresiilor toracice chiar dacă pulsul este prezent
(pacient inconştient şi cu OCSCA).
Chiar şi în cazul rezolvării cu succes al unei OCSCA, sunt posibile
complicaţii ulterioare datorate retenţiei de material străin la nivelul tractului
respirator superior sau inferior. Pacienţii cu tuse persistentă, dificultăţi de
deglutiţie sau cu senzaţia de corp străin retenţionat la nivelul gâtului dar şi cei la
care s-au efectuat comprimări abdominale, care pot determina leziuni interne
grave, trebuie trimişi pentru evaluare medicală.

Modificari ale SVB in cazul resuscitarii victimelor inecului
În cazul SCR la înecat, protocolul SVB prezintă următoarele modificări:
 se vor administra 5 ventilaţii înaintea începerii compresiilor toracice;
 dacă salvatorul este singur, va aplica măsurile de RCP pentru
aproximativ un minut înainte de a pleca după ajutor.
Aceste modificări trebuie însuşite în special de acele persoane care, prin
specificul muncii lor pot veni în contact cu potenţiale victime ale unui înec. Spre
deosebire de alte cauze asfixice de SCR, înecul este uşor de recunoscut;
persoanele laice pot avea dificultăţi în identificarea cauzei directe de SCR în
cazul traumei sau intoxicaţiilor. De aceea, în cazul acestor pacienţi se va aplica
protocolul standard de SVB.

Utilizarea defibrilatorului extern automat (DEA)
DEA standard pot fi folosite la adulţi şi copiii peste 8 ani. Pentru copiii între
1 şi 8 ani se vor folosi, dacă este posibil, padelele pediatrice sau modul pediatric;
dacă nu este posibil, se va folosi DEA disponibil. Utilizarea DEA nu este indicată
în cazul copiilor sub un an.
Algoritmul utilizarii DEA:
1. Trebuie asigurată securitatea salvatorului, victimei şi a celor din jur.
2. Dacă victima este inconştientă şi nu respiră normal, salvatorul va trimite
pe cineva după DEA şi va chema ambulanţa.
3. Salvatorul va începe RCP conform protocoalelor SVB.
4. Imediat după sosirea defibrilatorului:
 va porni defibrilatorul şi ataşează padelele. Dacă există mai mult de un
resuscitator, SVB trebuie continuat în timpul efectuării acestor
manevre;
 vor fi urmate comenzile vocale sau cele afişate;
 resuscitatorul se va asigura că nimeni nu atinge victima în timp ce
DEA analizează ritmul.
5a. Dacă există indicaţie de şoc:
 resuscitatorul se va asigura că nimeni nu atinge victima;
 va apăsa butonul de şoc urmând instrucţiunile (DEA complet automate
vor administra şocurile direct);
 va continua conform comenzilor vocale sau celor afişate.
5b. Dacă nu există indicaţie de şoc:
 salvatorul va reîncepe imediat SVB cu un raport compresii
toracice:ventilaţii de 30:2;
 va continua conform comenzilor vocale sau celor afişate.
6. Resuscitarea va continua până când:
 soseşte un ajutor calificat care preia resuscitarea;
 victima începe să respire normal;
 salvatorul este epuizat fizic.
Comenzile vocale sau afişate ale DEA trebuie (re)setate conform cu
recomandările actuale privind SVB şi defibrilarea. Modificările ar trebui să
includă cel puţin:

1. DEA va administra doar un singur şoc în cazul unui ritm la care acesta
este indicat;
2. scoaterea comenzii de verificare a ritmului, a respiraţiei sau a pulsului
imediat după şoc;
3. introducerea unei comenzi pentru reluarea SVB imediat după şoc
(efectuarea compresiilor toracice chiar în cazul prezenţei circulaţiei spontane nu
este dăunatoare);
4. permiterea unui interval de timp de 2 minute pentru efectuarea RCP,
înaintea comenzii de reverificare a ritmului, respiraţiei sau pulsului.

Managementul cailor aeriene superioare
Pacienţii în stop cardiorespirator deseori au calea aeriană obstruată, de
obicei secundar pierderii stării de conştienţă; ocazional, obstrucţia de cale aeriană
poate fi cauza primară a stopului cardiorespirator. Evaluarea promptă, asigurarea
căii aeriene şi ventilaţia sunt obiective esenţiale, prevenind leziunile hipoxice
secundare cerebrale sau a altor organe vitale. În absenţa oxigenării adecvate,
restabilirea circulaţiei spontane ar putea fi imposibilă. Acest principiu nu se
aplică stopului cardiac primar produs în apropierea unui defibrilator; în acest caz
prioritatea este defibrilarea imediată.

Cauze de obstructie
Obstrucţia poate fi parţială sau completă; se poate produce la orice nivel, de
la nas şi cavitate bucală până la trahee. La pacientul inconştient, cel mai frecvent,
obstrucţia se produce la nivelul faringelui. Până recent, mecanismul obstrucţiei
se credea a fi deplasarea posterioară a limbii produsă prin scăderea tonusului
muscular, în final, aceasta sprijinându-se pe peretele faringian posterior (fig. 20).
Cauza exactă a obstrucţiei de cale aeriană, la pacientul inconştient, a fost
identificată prin studiul persoanelor aflate sub anestezie generală; aceste studii au
demonstrat că obstrucţia se produce la nivelul palatului moale şi al epiglotei (şi
nu prin deplasarea limbii).

Fig. 20. Obstrucţia căilor aeriene la pacientul inconştient
Obstrucţia se mai poate produce prin vărsătură şi sânge (regurgitarea
conţinutului gastric sau traumă) sau prin corp străin. Edemul laringian produs
prin arsură, inflamaţie sau anafilaxie este o altă cauză de obstrucţie de cale

aeriană. Stimularea căilor respiratorii superioare duce la instalarea spasmului
laringian.
Obstrucţia de cale aeriană sub nivelul laringelui este mai puţin întâlnită dar
se poate produce prin secreţii bronşice excesive, edem de mucoasă,
bronhospasm, edem pulmonar sau aspiraţia conţinutului gastric.
Recunoaşterea obstrucţiei de cale aeriană
Obstrucţia de cale aeriană poate fi subtilă şi deseori rămâne nediagnosticată
de personalul calificat şi ignorată de salvatorul laic. “Priveşte, ascultă şi simte”
este o metodă simplă, sistematică, de abordare şi identificare a obstrucţiei de cale
aeriană:
 Priveşte mişcările peretelui toracic şi abdominal;
 Ascultă şi simte fluxul de aer de la nivelul nasului şi cavităţii bucale.

Eliberarea cailor aeriene cu tehnici de baza
Odată recunoscută obstrucţia, trebuie luate imediat măsuri de eliberare a
CAS. Sunt descrise trei manevre menite să elibereze CAS obstruate prin căderea
limbii, şi anume:
 hiperextensie la nivelul articulaţiei atlanto-occipitale,
 ridicarea mandibulei,
 subluxaţia mandibulei.
Hiperextensia capului şi ridicarea mandibulei
Tehnică: o mână plasată pe fruntea pacientului împinge uşor capul spre
spate, în timp ce cealaltă mână ridică mentonul producând extensia structurilor
cervicale anterioare (fig. 21).
Subluxaţia mandibulei
Este o manevră alternativă pentru deplasarea spre anterior a mandibulei şi
înlăturarea obstrucţiei produsă de palatul moale şi epiglotă. Indexul şi celelalte
degete se plasează în spatele gonionului mandibular, împingând în sus şi spre
anterior; policele împing uşor mentonul menţinând cavitatea bucală deschisă (fig.
22).
Aceste manevre simple, de schimbare a poziţiei, au succes în majoritatea
cazurilor de obstrucţie produsă prin relaxarea ţesuturilor moi; dacă prin aceste
manevre nu se obţine o cale aeriană liberă, se caută alte cauze de obstrucţie; orice
corp străin vizualizat în cavitatea bucală se îndepărtează digital; se înlătură
fragmente dentare sau dinţi dislocaţi, însă se lasă pe loc protezele dentare bine
fixate (facilitează efectuarea ventilaţiei gură-la-gură prin păstrarea conturului
structurilor anatomice).

Fig. 21. Hiperextensia capului şi ridicarea mandibulei

Fig. 22. Subluxaţia mandibulei

Managementul căilor aeriene la pacienţii cu suspiciune de leziune de
coloană cervicală
Dacă se ridică suspiciunea de leziune spinală (de exemplu victimă a unei
căderi de la înălţime, victima unui traumatism cranian sau cervical sau
scufundare în ape de mică adâncime) este obligatoriu ca în timpul resuscitării
capul, gâtul, trunchiul şi regiunea lombară să fie menţinute în poziţie neutră;
hiperextensia excesivă a capului poate agrava un traumatism cervical şi poate
duce la leziuni de cordon spinal; această complicaţie însă nu a fost documentată
iar riscul relativ nu este cunoscut. Când există suspiciunea de leziune de coloană
cervicală, eliberarea căii aeriene se face prin manevra de subluxare a mandibulei
sau de ridicare a acesteia, combinate cu stabilizarea manuală în linie a capului şi
gâtului. Dacă obstrucţia de cale aeriană cu risc vital persistă, în pofida aplicării
corecte a manevrei de subluxare sau de ridicare a mandibulei, se poate asocia un
grad mic de extensie a capului până la deschiderea căii aeriene; explicaţia acestei
asocieri este că stabilirea unei căi aeriene patente este un obiectiv mult mai
important decât grija pentru o potenţială leziune de coloană cervicală.

Eliberarea cailor aeriene – Tehnici adjuvante
Adjuvantele simple sunt deseori utile şi uneori esenţiale pentru menţinerea
deschisă a căilor aeriene, mai ales dacă resuscitarea este de lungă durată;
menţinerea poziţiei capului şi gâtului este necesară pentru păstrarea alinierii
căilor aeriene; deşi pipa orofaringiană şi pipa nazofaringiană ridică limba de pe
peretele faringian posterior, la un pacient inconştient ar putea fi necesară
asocierea hiperextensiei capului şi ridicarea mandibulei.
Canula oro-faringiană
Canula oro-faringiană, cel mai frecvent denumită pipa Guedel, este un tub
curbat din material plastic; se introduce în cavitatea bucală a pacientului între
limbă şi palatul dur. Acest tub este prevăzut la extremitatea sa orală cu o margine
dilatată pentru a împiedica alunecarea dispozitivului în calea aeriană.
Pipa Guedel este fabricată într-o gamă largă de dimensiuni, de la cele pentru
nou-născut la cele pentru adult (fig. 23); estimarea dimensiunii necesare pentru
fiecare caz se face prin măsurarea distanţei de la comisura bucală la unghiul
mandibulei (fig. 24).
În timpul inserţiei, limba poate fi împinsă posterior, agravând astfel
obstrucţia, de aceea este necesară respectarea strictă a tehnicii de insertie.
La pacienţii cu reflexele de fund de gât păstrate este permanent prezent
riscul de stimulare a reflexului de vomă şi/sau de inducere a unui laringospasm;
din acest motiv canula oro-faringiană este rezervată stărilor de comă profundă. O
canulă orofaringiană se poate obtura la trei nivele: porţiunea distală a pipei poate
fi acoperită de limbă sau epiglotă sau pipa poate fi fixată în valecula.

Fig. 23. Canule oro-faringiene

Fig. 24. Estimarea dimensiunii canulei

Tehnica de inserţie:
 se deschide gura pacientului şi se verifică dacă există corpi străini
susceptibili de a fi împinşi în laringe;
 se introduce canula în cavitatea orală orientată cu concavitatea spre
palatul dur, urmând ca la capătul cursei să fie rotită cu 180°. Această
rotaţie minimalizează riscul împingerii limbii spre posterior (fig. 25).
La cele mai mici semne ale prezenţei reflexelor de fund de gât, canula va fi
îndepărtată.
Consecutiv inserţiei, patenţa căii aeriene este evaluată conform formulei
priveşte, ascultă şi simte, menţinând alinierea coloanei vertebrale cervicale.

Fig. 25. Inserarea canulei oro-faringiene

Canula nazo-faringiană
Construită din materiale moi, hipo-alergenice, efilată la unul din capete şi
dilatată la celălalt este relativ bine tolerată de pacienţii cu starea de conştienţă
păstrată şi poate fi soluţia salvatoare la victimele cu trismus sau leziuni oromaxilofaciale. Inserţia inadecvată în cavitatea craniană, a unei canule
nazofaringiene în cazul prezenţei unei fracturi de bază de craniu, este un incident
posibil dar extrem de rar; în cazul prezenţei certe a unei fracturi de bază de
craniu, este indicată utilizarea unei canule orofaringiene, dar dacă aplicarea
acesteia nu este posibilă şi calea aeriană este obstruată, introducerea cu grijă a
unei canule nazofaringiene poate fi salvatoare de viaţă (beneficiile
contrabalansează riscurile) (fig. 26).

Fig. 26. Canula nazo-faringiană
Dimensiunea canulelor nazofaringiene este notată în milimetri, conform
diametrului interior, iar lungimea creşte direct proporţional cu diametrul.
Metodele tradiţionale de apreciere a dimensiunii necesare (compararea cu
degetul mic sau cu narina) nu se corelează cu particularităţile căilor aeriene şi
prin urmare sunt metode ineficiente. Pentru adulţi sunt indicate pipele cu
diametrul de 6-7 mm.
În aproximativ 30% din cazuri, introducerea canulei nazofaringiene produce
leziuni ale mucoasei nazale cu epistaxis secundar. Dacă dimensiunea selectată
este mai mare decât cea necesară, poate stimula reflexele glosofaringiene sau
laringiene cu inducerea de vomă sau laringospasm.

Tehnica de inserţie:
 se verifică patenţa nării drepte a victimei;
 se ataşează un dispozitiv de siguranţă (livrat de producator) la nivelul
extremităţii dilatate a canulei, pentru a impiedica alunecarea canulei in
calea aeriană;
 se lubrefiază canula;
 se introduce canula, printr-o uşoară mişcare de rotaţie; în caz de
obstacol, canula se retrage şi se va folosi nara stângă; vârful canulei se
va afla la nivelul faringelui, posterior de limbă;
 priveşte, ascultă şi simte.
Aspiraţia
Pentru îndepărtarea secreţiilor din căile aeriene superioare (sânge, salivă şi
lichid gastric) se utilizează o sondă de aspiraţie rigidă cu orificii largi (Yankauer)
(fig. 27); aspiraţia se utilizează cu prudenţă la pacienţii cu reflex de fund de gât
prezent din cauza riscului de vărsătură.

Fig. 27. Sondă Yankauer

Tehnici avansate de management al cailor aeriene
superioare
Intubaţia traheei este de departe cea mai bună metodă de a asigura o cale
aeriană patentă şi protejată, dar presupune o instrucţie şi o experienţă
corespunzătoare. S-a demonstrat însă, că fără antrenament adecvat şi fără
experienţă, rata de incidenţă a complicaţiilor, ca de exemplu nerecunoaşterea
intubării esofagiene (6-14%, în unele studii) este prea mare. Tentativele

prelungite de intubaţie orotraheală au efecte negative; întreruperea compresiilor
toracice în timpul acestor tentative, duce la compromiterea perfuziei cerebrale şi
coronariene.
O serie de dispozitive alternative au fost luate în considerare pentru
managementul căilor aeriene în timpul RCP; Combitubul, masca laringiană şi
tubul laringian sunt doar o parte din aceste dispozitive studiate până acum; nici
unul din studiile utilizării intraresuscitare a acestor dispozitive alternative nu au
avut ca scop principal influenţa acestora asupra supravieţuirii, mai degrabă s-au
concentrat asupra ratei de succes a inserţiei şi ventilaţie.
Nu există date care să susţină utilizarea de rutină a unei anumite tehnici de
management a căii aerine în timpul RCP; alegerea tehnicii de asigurare a căii
aeriene depinde de circumstanţele de instalare a stopului şi de experienţa
salvatorului.
Masca laringiană are în structura ei un tub cu diametrul de 8-10 mm şi un
balon gonflabil de formă eliptică. Odată umflat, balonul se mulează intim pe
structurile anatomice, separând complet calea aeriană de cea digestivă. Introdusă
în practica anestezică la mijlocul anilor ’80, este un dispozitiv ce poate fi folosit
cu succes chiar cu un antrenament de scurtă durată (fig. 28). Ventilaţia cu balonmască laringiană este mult mai eficientă decât cea cu ansamblul balon-mască de
anestezie, deşi nu garanteză protecţie absolută a căii aeriene. Aspiraţia
pulmonară, frecvent asociată cu ventilaţia cu mască de anestezie şi balon, este
puţin probabilă în cazul utilizării măştii laringiene.

Fig. 28. Masca laringiană

Volumele curente eliberate de ventilaţia cu presiune pozitivă intermitentă
prin intermediul măştii laringiene nu generează presiuni mai mari de 20 cmH2O,
astfel încât inflaţia gastrică este absentă sau minimă. De asemenea, tehnica de
inserţie a măştii laringiene nu presupune gesturi energice, ceea ce face din acest
dispozitiv, unul de elecţie pentru protezarea ventilatorie a pacientului cu leziune
de coloană vertebrală cervicală. Comparativ cu intubaţia traheală, dezavantajele
utilizării LMA sunt creşterea riscului de aspiraţie bronşică şi imposibilitatea
ventilării eficiente a pacienţilor cu complianţă pulmonară redusă sau cu
complianţă redusă a peretelui toracic. Nu există date care să stabilească dacă este
posibilă sau nu ventilaţia eficientă prin LMA fără întreruperea compresiilor
toracice. Posibilitatea de ventilaţie adecvată în timpul compresiilor toracice
reprezintă unul din principalele avantaje ale utilizării sondei traheale.
Masca laringiană s-a dovedit a fi dispozitivul cel mai indicat pentru RCP
efectuată de către personalul paramedical sau cel medical cu pregătire medie. Ca
şi pentru IOT, pacientul trebuie să fie inconştient sau sedat. Măştile laringiene
convenţionale sunt de utilizare îndelungată, suportând cam 40 de sterilizări.
Tehnica montării măştii laringiene:
 Se alege o mască de dimensiune corespunzătoare (4-5). Porţiunea
gonflabilă va fi complet desumflată şi lubrefiată cu gel pe faţa sa
externă (cea care nu va veni în contact cu laringele).
 Pacientul va fi aşezat în decubit dorsal cu coloana vertebrală cervicală
aliniată. Extensia în articulaţia atlanto-occipitală ar fi de dorit, dar
trebuie evitată în prezenţa unei leziuni certe sau bănuite a coloanei
vertebrale cervicale.
 Operatorul se va situa la capul pacientului (în caz de imposibilitate este
permisă şi poziţionarea operatorului în lateral).
 Se apucă tubul ca pe un creion, se introduce masca în cavitatea bucală
a pacientului cu apertura sa distală privind caudal. Vârful măştii este
avansat progresiv până ajunge la nivelul peretelui posterior al
faringelui. Apoi masca este presată posterior şi caudal până întâmpină
rezistenţă, semn că a ajuns la nivelul peretelui posterior al
hipofaringelui.
 Se umflă masca cu un volum de aer corespunzător cu cel inscripţionat
pe tub. Dacă montarea a fost corect efectuată, tubul va avea un recul de
aproximativ 1-2 cm în momentul umflării măştii, aceasta proiectând
laringele spre anterior.
 Cofirmarea obţinerii unei căi aeriene patente se face prin observarea
expansiunii egale şi simetrice a cutiei toracice în momentul ventilaţiei
efectuate pe balonul ataşat la tub. Percepţia acustică a unei pierderi
aeriene importante sugerează malpoziţia măştii. În prezenţa mişcărilor

egale şi simetrice ale cutiei toracice, o pierdere aeriană minoră este
considerată tolerabilă.
 Se montează o canulă oro-farigiană pentru a preveni muşcarea tubului
şi se fixează cu benzi de leucoplast.
Riscurile protezării cu ajutorul măştii laringiene
 Dacă pacientul nu este sedat corespunzător se poate induce
laringospasm (acest risc este inexistent la pacientul în SCR).
 Cale aeriană ineficientă datorată poziţionării incorecte. Masca trebuie
imediat retrasă, cu desumflarea prealabilă a extremităţii sale gonflabile,
urmată de montarea corectă.
 Împingerea epiglotei cu ostrucţia consecutivă a orificiului glotic.
Masca se retrage şi apoi se montează corect.
Combitubul. Dispozitiv salvator de viaţă deosebit de ingenios şi eficient,
dar a cărui utilizare este limitată din cauza preţului de cost ridicat şi a
compexităţii de construcţie care face dificilă realizarea sa la dimensiuni
pediatrice.
Este un tub cu lumenul dublu, care se introduce „în orb” în cavitatea bucală,
printre limbă şi palatul dur şi care realizează o cale aeriană patentă indiferent de
poziţionarea sa finală (în trahee, respectiv în esofag). Tubul traheal are capătul
distal liber, în timp ce tubul esofagian are capătul distal orb dar are un număr de
mici orificii, situate lateral, la câţiva cm proximal de vârf. Combitubul are în
construcţia sa două balonaşe, unul mic situat distal şi unul de mai mari
dimensiuni (aproximativ 100ml) situat proximal şi conceput a fi gonflat în
hipofaringe (fig. 29).

Fig. 29. Combitub
Principiul combitubului constă în faptul că atunci când este introdus „în
orb”, indiferent dacă pătrunde în calea aeriană sau digestivă, pacientul poate fi
ventilat pe unul din cele două capete proximale ale tubului. Dacă tubul pătrunde
în esofag (situaţia cea mai probabilă), pacientul este ventilat prin orificiile
laterale ale tubului esofagian ce sunt situate proximal de orificiul glotic. Aerul nu
va putea pătrunde în esofag în timpul inspirului datorită capătului orb al tubului
esofagian şi a balonaşului distal aflat imediat proximal de acesta. Balonaşul
proximal, umflat la nivelul hipofaringelui împiedică pierderile aeriene prin
cavitatea bucală. În cazul în care combitubul a fost introdus în trahee, ventilaţia
se va face la nivelul capătului distal liber al tubului traheal. Datorită lumenului
dublu, diametrul fiecăruia dintre tuburi este în mod corespunzător redus de unde
şi creşterea rezisteţei la flux constatată la utilizarea acestui dispozitiv.
Combitubul poate fi un instrument extrem de eficient şi relativ uşor de
utilizat mai ales în RCP efectută de personalul medical cu pregătire medie.
Tehnica montării combitubului:
 Pacientul se poziţionează în decubit dorsal cu coloana vertebrală
cervicală aliniată.
 Se deschide gura şi se susţine mentonul (cel mai bine de către un
ajutor).
 Tubul, în prealabil lubrefiat, este trecut „în orb” prin cavitatea bucală
până ce marcajul de culoare neagră de pe tub ajunge la nivelul arcadei
dentare superioare. O oarecare rezistenţă este resimţită în momentul în
care tubul pătrunde printre corzile vocale.
 Tubul proximal se umflă cu aproximativ 100 ml de aer.
 Tubul distal se umflă cu aproximativ 15-20 ml de aer.
 Se ataşează balonul şi se începe ventilaţia mecanică, iniţial la nivelul
tubului esofagian, urmărind mişcările cutiei toracice şi eventuala
distensie abdominală.
 Este necesară auscultaţia toracelui. Dacă la auscultaţia toracelui nu este
perceput murmur vezicular, se transferă balonul şi se ventilează prin
tubul traheal, urmărind mişcările cutiei toracice şi repetându-se
auscultaţia.
Dezavantaje:
 Este un dispozitiv scump şi de unică utilizare;
 Necesită deschiderea adecvată a gurii şi în unele cazuri sedare;
 Balonaşele pot fi perforate de dinţi în timpul inserţiei;
 Pot apare leziuni de părţi moi datorate dimensiunilor relativ mari;
 Determină distensie gastrică;

 Nu se poate fabrica la dimensiuni pediatrice.

Intubatia traheala
Intubaţia traheală este percepută ca fiind cea mai bună metodă de asigurare
a unei căi aeriene patente şi protejate intraresuscitare. Reprezintă o metodă de
ales atunci când există personal cu abilităţi şi experienţă corespunzătoare. Este
considerată a fi superioară tuturor celorlalte tehnici de asigurare a libertăţii căilor
aeriene superioare deoarece este singura tehnică ce odată corect efectuată
realizează următoarele:
 cale aeriană patentă;
 cale aeriană protejată;
 posibilitatea aspiraţiei căilor aeriene;
 posibilitatea de a ventila adecvat pacientul în timpul compresiilor
toracice;
 eliberarea unui membru al echipei de resuscitare;
 cale alternativă pentru administrarea de droguri.
Salvatorul trebuie să pună în balanţă riscurile/beneficiile intubaţiei şi nevoia
de efectuare corectă a compresiilor toracice. Tentativa de intubare impune
întreruperea compresiilor toracice dar, odată asigurată calea aeriană, ventilaţiile
se pot desfăşura fără oprirea compresiilor. Salvatorul antrenat în managementul
avansat al căilor aerine trebuie să efectueze laringoscopia directă fără
întreruperea compresiilor toracice; o scurtă pauză în efectuarea compresiilor este
necesară doar când sonda trece printre corzile vocale. În caz contrar, pentru a
evita întreruperea compresiilor toracice, tentativa de intubaţie este amânată până
la reluarea circulaţiei spontane.
În anumite situaţii laringoscopia directă şi tentativa de intubaţie pot fi
imposibil de efectuat sau pot induce prin ele însele deteriorări în starea
pacientului. Asemenea circumstanţe includ epiglotita, patologia faringelui
(flegmoane, tumori), trauma cerebrală (unde laringoscopia poate conduce la
creşterea importantă a presiunii intracraniene), trauma vertebrală cervicală
(gesturile intempestive pot transforma o leziune amielică în una cu interesare
mielică). Acestor situaţii le sunt rezervate tehnici altenative (laringoscopia cu
fibră optică, crico-tiroidotomia).
Echipamentul necesar pentru intubaţia traheală (fig. 30, 31)
 Laringoscop, în cele mai multe din situaţii, laringoscop cu lama curbă
tip MacIntosh.
 Sonde traheale; sondele traheale moderne sunt fabricate din material
plastic siliconat hipoalergenic şi au în structura lor: un balon gonflabil








situat la extremitatea distală a sondei (care se gonflează prin
intermediul unui tub extern prevăzut cu supapă unidirecţională), un
balonaş de control şi un racord situat la extremitatea proximală a
sondei la care se va adapta balonul Ambu sau tubulatura aparatului de
ventilaţie mecanică. Valoarea imprimată cu caractere groase la nivelul
1/3 distale a sondei arată valoarea în mm a diametrului intern al sondei.
Sondele cu diametrul intern cuprins între 7 mm şi 9 mm sunt potrivite
pentru marea majoritate a adulţilor. Valorile imprimate cu caractere
subţiri şi dispuse în lungul sondei măsoară lungimea acesteia în cm.
Aceste valori sunt de mare importanţă pentru a evita fie intubaţia
bronhiei principale drepte prin introducerea în exces, fie plasarea
sondei în faringe prin introducerea insuficientă. Se va urmări
poziţionarea sondei cu gradaţia de aproximativ 24 cm la bărbat şi 22
cm la femeie, măsurat la nivelul comisurii bucale.
Seringi pentru umflarea balonaşului (volumul de aer necesar este
inscripţionat pe balonaş).
Piesă în „L” şi racord extensibil pentru balonul Ambu.
Mandren.
Pensă Magill pentru corpi străini.
Aspirator, sondă dură Yankauer şi sonde de aspiraţie flexibile.
Stetoscop.

Fig. 30. Laringoscop şi lame

Fig. 31. Balon Ambu şi sonde traheale
Tehnica intubaţiei oro-traheale (fig 32, 33)
1. Se poziţionează capul pacientului: atunci când este posibil (când nu există
suspiciune de leziune de coloană cervicală) se face extensia capului din
articulaţia atlanto-occipitală, în scopul alinierii căilor aeriene.
2. Preoxigenare-ventilaţie pe balon şi mască cel puţin 30 sec. cu un FiO2 de
minim 0.85 (85% concentraţie în oxigen).
3. Intubaţia nu trebuie să dureze mai mult de 30 sec. Depăşirea acestui
interval de timp impune reluarea preoxigenării.
4. Se deschide gura, îndepărtând mandibula cu mâna dreaptă. Inspecţie
rapidă a cavităţii bucale pentru identificarea eventualilor corpi străini şi aspirarea
acestora dacă este necesar. Cu laringoscopul în mâna stângă se pătrunde în
cavitatea bucală la nivelul comisurii bucale drepte, astfel încât limba să fie în
întregime spre stânga şi să permită identificarea următoarelor trei repere:
 amigdalele/lojele amigaliene: nu introduceţi lama laringoscopului cu
toată lungimea; căutaţi reperul;
 lueta; împingeţi lama către stânga încărcând limba din aproape în
aproape.
 epiglota; avansaţi uşor încărcând baza limbii, vizualizând epiglota.

5. Se poziţionează vârful lamei laringoscopului în şanţul gloso-epiglotic şi
se efectuează o mişcare rectilinie oblic ascendentă în lungul mânerului
laringoscopului ca şi cum aţi dori să duceţi mânerul laringoscopului la unirea
tavanului cu peretele din faţă. Această mişcare ridică epiglota şi evidenţiază
corzile vocale.

Fig. 32. Tehnica intubaţiei orotraheale

Fig. 33. Poziţia sondei orotraheale
6. Se vizualizează glota. Apertura laringiană este de formă triunghiulară sau
rombică, corzile vocale fiind albe-sidefii (fig. 34). Compresia cricoidiană
(manevra Selick), efectuată de către un ajutor poate aduce mai bine glota şi
corzile vocale în câmpul vizual (fig. 35).
7. Se aspiră secreţiile, vomismente şi eventualii corpi străini lichizi sau
semilichizi.

Fig. 34. Apertura laringiană

Fig. 35. Manevra Selick

8. Se introduce sonda oro-traheală sub control vizual, ţinută între degetele
mâinii drepte ca un creion, cu vârful îndreptat în sus şi spre dreapta în direcţia
orificiului glotic. Sonda este lăsată să alunece pe partea dreaptă a cavităţii
bucofaringiene, astfel încât introducerea acesteia prin orificiul glotic să se facă
„la vedere” şi va progresa până când balonaşul depăşeşte corzile vocale (şi nu

mai mult). Orice dubiu privind plasarea corectă a sondei trebuie să conducă la
retragerea acesteia şi repetarea întregii secvenţe.
9. Se umflă balonaşul în scopul fixării sondei în trahee şi limitării
pierderilor aeriene. Presiunea parietală pe trahee la nivelul punctului de
ocluzionare trebuie să fie sub valoarea presiunii hidrostatice capilare (30mmHg).
10. Se ataşează balonul Ambu sau aparatul de ventilaţie mecanică.
11. Se verifică acurateţea intubaţiei. Vizual şi prin auscultaţia toracelui în
cele patru puncte toracice (subclavicular drept, subclavicular stâng, axilar drept,
axilar stâng) şi în epigastru. Auscultaţia se va face totdeauna în toate cele cinci
puncte şi totdeauna în aceeaşi secvenţă.
12. Se ventilează cu o frecvenţă de 10-12 ventilaţii/minut administrând O2
în concentraţie cât mai mare.
13. Se fixează sonda orotraheală la nivelul comisurii bucale cu benzi de
leucoplast/dispozitive speciale.
14. Se plasează canula orofaringiană, pentru a preveni obstruarea sondei.
N.B.
1. Laringoscopia şi intubaţia traheei vor dura cel mult 30 sec. Depăşirea
acestui interval impune reoxigenarea.
2. Orice dubiu referitor la plasarea corectă a sondei în trahee duce la
retragerea acesteia, reoxigenare şi reluarea secvenţei de intubaţie.
Confirmarea poziţiei corecte a sondei de intubaţie traheală
Nerecunoaşterea intubării esofagului este cea mai importantă complicaţie a
tentativei de intubaţie traheală. Acest risc este redus prin utilizarea de rutină a
tehnicilor primare şi secundare de confirmare a poziţiei corecte a sondei.
Evaluarea primară: observarea expansiunii ambelor hemitorace, auscultaţia
câmpurilor pulmonare axilar bilateral (murmurul vezicular trebuie să fie
simetric) şi în epigastru (unde nu trebuie să se audă zgomot). Semne clinice de
confirmare a poziţiei corecte a sondei de intubaţie (formarea de condens pe tub,
ridicarea peretelui toracic, murmur vezicular prezent la auscultaţia câmpurilor
pulmonare, lipsa zgomotelor de intrare a aerului în stomac) nu sunt eficiente în
toate situaţiile. Metodele secundare de confirmare a poziţiei sondei (concentraţia
CO2 expirat sau dispozitiv de detecţie esofagiană) reduc riscul de nerecunoaştere
a intubării esofagiene. Dacă există dubii asupra poziţiei se reia laringoscopia
directă pentru a vedea dacă sonda trece printre corzile vocale.
Nici una dintre tehnicile secundare de confirmare a poziţiei nu poate face
diferenţa între o sondă inserată în bronhie principală sau una corect plasată în
trahee. Există prea puţine informaţii pentru a spune care este metoda optimă de
confirmare a poziţiei corecte a sondei de intubaţie intraresuscitare; toate
dispozitivele trebuie considerate ca fiind adjuvante ale unei alte tehnici de
confirmare; nu există date care să cuantifice eficienţa lor în monitorizarea
poziţiei sondei după plasarea iniţială.

Dispozitivul de detecţie esofagiană generează o forţă de sucţiune la capătul
traheal al sondei fie prin retracţia pistonului unei seringi de volum mare fie prin
gonflarea unei sfere flexibile comprimate. Aerul din căile aeriene inferioare este
uşor aspirat printr-o sondă plasată în trahee (al cărei lumen este menţinut datorită
cartilagiilor rigide); când sonda este amplasată în esofag, nu se poate aspira aer
(esofagul se colabează când este generată forţa de sucţiune). În general,
dispozitivul de detecţie esofagiană poate fi utilizat cu succes atât în prezenţa
circulaţiei spontane cât şi în stopul cardiac, dar poate genera confuzii în caz de
obezitate excesivă, sarcină avansată sau astm sever cu secreţii traheale în
cantitate mare; în aceste circumstanţe traheea se poate colaba la aspiraţie.
Dispozitivul de detecţie a dioxidului de carbon măsoară concentraţia de
CO2 în aerul expirat; persistenţa CO2 în aerul expirat după 6 ventilaţii indică
poziţia sondei în trahee sau în bronhie principală; confirmarea poziţiei sondei
deasupra carinei impune auscultaţia toracelui bilateral, pe liniile axilare medii.
La pacienţii cu circulaţie spontană prezentă, lipsa CO2 în aerul expirat indică
intubaţia esofagiană; în timpul stopului cardiac, fluxul sanguin pulmonar poate fi
atât de scăzut încât concentraţia de CO2 în aerul expirat este foarte redusă iar
dispozitivul de detecţie nu poate da informaţii asupra poziţiei sondei. Prezenţa
CO2 în volumul de aer expirat, în timpul resuscitării, este un indicator de
certitudine a poziţiei intratraheale (sau în bronhie principală) a sondei; în absenţa
CO2 în aerul expirat, cel mai bine, poziţia sondei este confirmată printr-un
dispozitiv esofagian. Există o gamă largă de detectoare colorimetrice de CO2,
dispozitive electronice simple şi ieftine care pot fi utilizate atât în spital cât şi în
prespital.
Probleme potenţiale în timpul intubaţiei traheei. Accidente; incidente:
 particularităţii anatomice: gât scurt, dentiţie proeminentă, mobilitate
redusă a coloanei cervicale;
 fracturi dentare sau ale protezelor fixe;
 vărsătură şi regurgitare;
 trismus;
 traumă facială; arsuri ale feţei;
 intubaţia esofagiană;
 leziuni ale coloanei vertebrale cervicale.
Presiunea cricoidiană (manevra Selick) (fig. 35)
Se efectueză în timpul laringoscopiei, de către un ajutor, cu scopul de a
preveni regurgitarea conţinutului gastric cu aspiraţia consecutivă a acestuia în
arborele bronşic. Dacă este incorect executată sau este aplicată o forţă excesivă,
ventilaţia şi intubaţia pot deveni mult mai dificile. Dacă ventilaţia este imposibilă
se reduce sau încetează complet presiunea aplicată pe cartilagiul cricoid. Dacă
pacientul varsă se eliberează imediat cartilagiul cricoid. Se aplică în sens

anteroposterior, presând inelul cricoidian spre înapoi şi comprimând astfel
esofagul pe versantul anterior al corpului vertebrei cervicale VI. Pesiunea trebuie
menţinută până când sonda traheală este introdusă printre corzile vocale şi
balonaşul este umflat.

Ventilatia in resuscitare
Oxigenul
Se administrează oxigen ori de câte ori acesta este disponibil. O mască de
oxigen standard asigură o concentraţie a oxigenului în aerul inspirat de 50% cu
condiţia ca fluxul să fie suficient de mare. O mască la care este ataşat un rezervor
poate asigura o concentraţie de oxigen în aerul inspirat de 85% la fluxuri de 1015 L/minut.
Iniţial, se administrează cea mai mare concentraţie de oxigen posibilă, care,
ulterior este titrată sub controlul saturaţiei periferice (pulsoximetrie) şi a gazelor
arteriale.
Ventilaţia gură-la-gură
Instituirea rapidă a ventilaţiei artificiale este necesară pentru toţi pacienţii la
ventilaţia spontană este inadecvată sau absentă. Ventilaţia gură-la-gură este
eficientă dar concentraţia oxigenului în aerul asigurat de ventilaţia salvatorului
(aer expirat) este doar de 16-17%; din acest motiv este necesară înlocuirea
acesteia cu ventilaţie cu aer îmbogăţit în oxigen.
Pocket mask-ul este un dispozitiv utilizat pe scară largă; este o mască
similară celei de anestezie dar permite ventilaţia gură-la-mască; are o valvă
unidirecţională care direcţionează aerul expirat de pacient departe de salvator;
masca este transparentă şi permite vizualizarea eventualelor secreţii – sânge sau
lichid de vărsătură – care pot inunda căile aeriene; unele măşti au un conector
care permite administrarea de oxigen. Când nu există conector, administrarea

suplimentară de oxigen se poate face prin introducerea tubului pe una dintre
părţile măştii, cu asigurarea etanşeităţii adecvate pe relieful facial (utilizarea
ambelor mâini permite o etanşeizare maximă) (fig. 45).
Utilizarea unor volume tidal mari sau a unor fluxuri inspiratorii exagerate
duce la dezvoltarea de presiuni crescute în căile aeriene, cu predispoziţie la
inflaţie gastrică şi risc subsecvent de regurgitare şi aspiraţie pulmonară.
Riscul de inflaţie gastrică este crescut de:
 cale aeriană obstruată prin poziţie incorectă a capului şi gâtului;
 sfincter esofagian incompetent (prezent la toţi pacienţii în stop
cardiac);
 presiuni de ventilaţie crescute.
Un flux ventilator redus duce la prelungirea timpului inspirator şi scade
timpul necesar pentru efectuarea compresiilor toracice; fiecare ventilaţie trebuie
să dureze 1 secundă şi să asigure volumul de aer necesar pentru mişcarea
adecvată a peretelui toracic; această regulă reprezintă un compromis între
administrara unui volum ventilator adecvat, cu risc minim de inflaţie gastrică şi
efectuarea corectă a compresiilor toracice.
În timpul resuscitării cu cale aeriană neprotejată, se administrează 2
ventilaţii după fiecare secvenţă de 30 compresii toracice.

Fig. 45. Ventilaţia gură la mască
Baloane de ventilaţie autogonflabile
Balonul de ventilaţie autogonflabil poate fi conectat la o mască facială, la o
sondă de intubaţie orotraheală sau orice dispozitiv alternativ, cum ar fi masca
aringiană sau combitubul; în absenţa oxigenului suplimentar, baloanele
autogonflabile permit ventilaţia cu aer atmosferic (21% oxigen); acest procent

poate fi crescut până la 45% prin ataşare de oxigen direct la balon. Dacă se poate
ataşa un rezervor, la un flux de aproximativ 10 L/min pot fi atinse concentraţii de
oxigen în aerul inspirat de aproximativ 85%.
Deşi ansamblul mască-balon permite ventilaţie cu concentraţii mari de
oxigen, utilizarea lui necesită un salvator instruit, fiind relativ dificilă menţinerea
etanşeităţii măştii pe reliefurile faciale şi menţinerea patenţei căii aeriene – cu o
mână – în timp ce cu cealaltă mână se comprimă balonul (fig. 46).
Orice scăpare de aer pe lângă mască induce hipoventilaţie şi orice tentativă
de ventilaţie cu calea aeriană obstruată poate produce inflare gastrică (proces
care reduce suplimentar eficienţa ventilaţiei şi creşte semnificativ riscul de
regurgitare gastrică şi aspiraţie pulmonară). Manevra de presiune cricoidiană
reduce riscul de regurgitare dar necesită salvator antrenat (incorect aplicată,
această manevră poate face mult mai dificilă ventilarea pacientului).
Tehnica ventilării pe mască şi balon cu două persoane este preferabilă; o
persoană menţine masca în poziţie, utilizând manevra de subluxaţie a
mandibulei, utilizând ambele mâini, în timp ce o a doua persoană comprimă
balonul. Avantajele acestei metode sunt obtinerea unei etanşeităţi mai bune a
măştii şi ventilaţia eficientă, cu riscuri minime.
Odată asigurată patenţa căii aeriene prin plasarea unei sonde orotraheale, a
unui Combitub sau a oricărui dispozitiv aerian supraglotic, ventilaţia se face la o
rată de 10/minut, fără necesitatea de oprire a compresiilor toracice. Etanşeitatea
pe laringe, oferită de masca laringiană nu este suficient de bună pentru a prevenii
scăparea unui mic volum de aer când o ventilaţie coincide cu o compresie
toracică; scăpările moderate de aer sunt acceptate, mai ales dacă mare parte din
acest volum este evacuat prin cavitatea bucală; scăpările de volume mari de aer
se pot solda cu ventilaţie inadecvată, situaţie în care devine necesară
sincronizarea compresiilor toracice cu ventilaţiile, într-un raport de 30:2.
Aparate de ventilaţie mecanică
Există foarte puţine studii care iau în consideraţie aspectele specifice
ventilaţiei mecanice în timpul SVA; unele dintre ele au sugerat că, în timpul RCP,
numărul de ventilaţii este excesiv. În contrast, ventilatoarele mecanice asigură un
flux de gaz constant în timpul inspirului; volumul administrat este dependent de
timpul inspirator (un timp mai mare asigură un volum tidal mai mare); deoarece,
în timpul inspirului, presiunea din căile aeriene creşte, majoritatea ventilatoarelor
au limitatoare de presiune pentru scăderea riscului de barotraumă.
Ventilatoarele mecanice pot fi utilizate atât cu masca facială cât şi cu oricare
alt dispozitiv de cale aeriană (sondă de intubaţie, mască laringiană). Parametrii
iniţiali de ventilaţie: volum tidal de 6-7 ml/Kg corp; frecvenţă de 10
ventilaţii/minut. Majoritatea aparatelor permite selectarea parametrilor de
ventilaţie facilitând adaptarea la greutăţi corporale diferite; alte aparate permit
alegerea modului optim de ventilaţie mecanică. În prezenţa circulaţiei spontane,

parametrii adecvaţi de ventilaţie mecanică sunt determinaţi prin analiza gazelor
arteriale.
Comparativ cu alte metode de ventilaţie, utilizarea unui aparat oferă mai
multe avantaje:
 la un pacient neintubat, salvatorul are ambele mâini libere pentru
menţinerea poziţiei corecte a măştii şi a alinierii căilor aeriene;
 cu o mână poate fi efectuată presiunea cricoidiană în timp ce cealaltă
mână menţine etanşeitatea măştii pe masivul facial;
 la pacientul neintubat, salvatorul este liber pentru îndeplinirea altor
sarcini;
 odată stabiliţi parametrii de ventilaţie, asigură un volum tidal, o
frecvenţă respiratorie şi o minut-ventilaţie constante; este evitată astfel
ventilaţia excesivă.

ANESTEZIA
Definiţie
Actual, anestezia ar putea fi definită ca un complex care include 4
componente:
 analgezie - abolirea completă a durerii provocate de stimulii operatori;
 relaxare musculară - paralizie flască generalizată pentru desfaşurarea
intervenţiei operatorii;
 hipnoză;
 abolirea reflexelor vegetative - combaterea consecinţelor
hemodinamice, metabolice, endocrine ale traumei chirurgicale.
Anestezia generala beneficiază de o tehnică standardizată, relativ uşoară, cu
un control eficace al funcţiilor vitale asigurând condiţii optime pentru
desfaşurarea oricărei intervenţii chirurgicale, indiferent de locul de desfăşurare,
amploarea şi durata acesteia.
Pregătire preoperatorie
Anestezistul trebuie să identifice pacientul cu cel puţin 24-48h înaintea
intervenţiei, în cazul chirurgiei elective, să-l supună unui examen clinic metodic
care, coroborat cu datele paraclinice şi de laborator să îi permită acestuia
cuantificarea riscului anestezico-chirurgical, alegerea momentului operator
optim, a tehnicii anestezice şi eventual, recomandarea unor măsuri terapeutice de
natură să diminueze riscul.

Administrarea unei medicaţii sedative şi/sau anxiolitice (premedicaţia)
diminuă teama, un factor de risc indiscutabil, care favorizează apariţia
accidentelor/incidentelor intraanestezice.
Odată ajuns în blocul operator, pacientul se poziţioneaza pe masa de
intervenţie.
Cateterizarea unei vene periferice de la membrul superior şi montarea
perfuziei reprezinta una din operaţiunile cele mai importante în pregătirea
pacientului.
În vederea unei inducţii anestezice sigure şi comode se procedează la
monitorizarea funcţiilor vitale: TA, AV, SpO2, frecvenţa mişcărilor respiratorii.
Inducţia produce hipnoză şi aducerea pacientului în condiţii optime pentru
desfaşurarea intervenţiei operatorii. În majoritatea cazurilor se face pe cale
intravenoasă cu o substanţă hipnotică (tip benzodiazepină/barbiturice). Pentru
prevenirea reacţiilor cardiovasculare din timpul inducţiei (hipertensiune arterială,
tahicardie) se injectează substanţe analgetice centrale (derivaţi morfinici).
Intubaţia orotraheală pentru managementul corect al căilor aeriene şi ventilaţia
artificială în cursul intervenţiei operatorii se realizează de elecţie sub
succinilcolină, aceasta asigurând o relaxare optimă şi de scurtă durată.
Menţinerea anesteziei este sinonimă cu durata desfaşurării actului operator.
Această etapă presupune principial asigurarea elementelor componente ale
anesteziei.
Hipnoza se realizează cel mai frecvent prin administrarea gazelor anestezice
(ex: protoxid).
Pentru menţinerea analgeziei sunt utile atât anestezicele volatile (izofluran,
serofluran, desfluran) cât şi derivaţii morfinici de administrare intravenoasă
(fentanyl, alfentanyl, sufentanyl).
Relaxarea musculară, necesară pentru tolerarea de către pacient a sondei
endotraheale şi pentru asigurarea confortului chirurgului în câmpul operator este
asigurată de o categorie de substanţe generic denumite curare. Folosirea acestora
implică un control riguros al respiraţiei prin ventilaţie artificială cu parametrii
adaptaţi strict necesităţilor subiectului.
Reacţiile vegetative manifestate prin modificări hemodinamice (ascensiuni
tensionale, tahiaritmii, vasoconstricţie arteriolară) pot fi prevenite prin analgezie
adaptată cât mai strict la amploarea fiecărui timp operator.
Monitorizarea pacientului în cursul anesteziei constituie o preocupare
fundamentală a practicianului anestezist.
Monitorizarea funcţiei respiratorii presupune controlul concentraţiei gazelor
proaspete administrate, a CO2, a volumelor si presiunilor ventilatorii.
Monitorizarea cardiovasculară standard cuprinde TA măsurată neinvaziv,
frecvenţa pulsului şi electrocardiograma. Similar, TA invazivă, o măsură exactă

şi în timp real a presiunii arteriale este indicată în intervenţii majore în care se
estimează pierderi volemice acute importante sau la subiecţi cu patologie
cardiovasculară severa. Presiunea venoasă centrală măsoară gradul de repleţie
volemică dar presupune manevre invazive şi ramâne rezervată cazurilor
selecţionate.
Determinarea pulsoximetriei (SpO2) permite aprecierea saturaţiei
oxigenului arterial şi astfel detectarea precoce a hipoxemiei arteriale, devenind
un instrument esenţial pentru îngrijirea pacientului anesteziat. Temperatura şi
culoarea tegumentelor oferă o evaluare indirectă a calităţii perfuziei tisulare şi a
anesteziei implicit.
Monitorizarea pierderilor intraoperatorii renale (prin măsurarea diurezei
orare) şi extrarenale (respiratorii, tegumentare, seroase) şi cuantificarea
hemoragiei legate de actul operator (pierderi de sânge în aspirator, câmpuri,
comprese) permite un bilanţ hidroelectrolitic exact şi terapia volemică si
transfuzională adecvată.
Cele mai importante criterii de apreciere a terapiei lichidiene intraoperatorii
sunt TA, AV, calitatea circulaţiei periferice, diureza orara, presiunea venoasă
centrală, Hb, Ht.
Trezirea din anestezie incepe odata ce s-a încheiat intervenţia operatorie.
Această etapă este considerată una critică, deoarece în cursul trezirii pot apărea
incidente sau chiar accidente de tipul hiperventilaţiei, obstrucţiei căilor aeriene
cu secretii vascoase si insuficienţă respiratorie acută, colapsului vascular etc.
Trezirea presupune mai multe etape:
 oprirea administrării de anestezic;
 ventilaţia pacientului cu O2, supravegherea respiraţiei pâna la reluarea
ventilaţiei spontane eficiente;
 antagonizarea farmacologică a relaxantului muscular si a analgezicului
morfinic;
 aspirarea secreţiei din orofarinx şi căile aeriene şi detubarea;
 menţinerea permeabilităţii căilor aeriene (montarea pipei Gueddel) şi
continuarea oxigenării;
 aprecierea eficienţei ventilaţiei spontane şi a reflexelor de tuse,
deglutiţie;
 monitorizarea parametrilor hemodinamici (TA, AV);
 aprecierea stării de conştienţă şi a capacităţii pacientului de a executa
comenzi simple.
După trezirea din anestezie pacientul este transportat în salonul
postoperator sau în salonul de terapie intensivă sub control medical. Deci, după
poziţionarea corectă în pat şi verificarea sumară a funcţiilor vitale, a perfuziilor,
pansamentelor şi tuburilor de dren, va beneficia de îngrijiri postoperatorii
imediate.

Un element esenţial il constituie oxigenarea subiectului şi iniţierea
tratamentului postoperator, în primul rând asigurarea analgeziei.
Se monitorizează de asemenea dinamica fenomenelor cardiovasculare şi
respiratorii.
Hidratarea postoperatorie imediată (în primele 24h) continuă terapia
volemică intraoperatorie, înlocuind pierderile normale şi patologice (aspiraţii
gastrice, fistule digestive etc). Cea mai corectă abordare a terapiei
hidroelectrolitice constă în efectuarea bilanţului aport-pierdere, aici notându-se
cât mai exact pierderile renale (diureza) şi extrarenale (perspiraţie insensibilă,
transpiraţie, aspiraţie gastrică, fistulă digestivă, peritonită). Se încearcă o corelare
cât mai exactă a acestor date cu clinica pacientului (stare de deshidratare a
tegumentelor şi mucoaselor, hipotensiunea arterială, setea, oliguria). Actualmente
se folosesc două tipuri de soluţii pentru terapia hidroelectrolitică postoperatorie
şi anume cristaloizii şi coloizii. Anemia acută cu Hb<6 g/dl se corectează cu
transfuzii de sânge şi derivate.

Anestezia locoregională
Anestezie rahidiană
Definiţie
Rahianestezia este o tehnică regională de anestezie care constă în
administrarea anestezicului local în spaţiul subarahnoidian cu blocarea
consecutivă a transmiterii la nivelul rădăcinilor nervilor spinali.
Anestezia rahidiană este indicată pentru toate intervenţiile operatorii care se
desfaşoară în etajul abdominal inferior (subombilical) şi membrele inferioare.
Indicaţii
 chirurgia abdominală (cura herniei inghinale, apendicectomia, cura
eventraţiilor subombilicale);
 chirurgia urologică (intervenţii pentru adenomul de prostată);
 ortopedia (chirurgia ortopedică a membrelor inferioare);
 chirurgia vasculară (intervenţii vasculare la nivelul membrelor
inferioare);
 ginecologia (salpingectomia pentru sarcina tubară ruptă, chirurgia
chistului ovarian, histerectomia);
 obstetrica (operaţia de cezariană).
Contraindicaţii







existenţa tulburărilor de hemostază (scăderea numărului de trombocite,
disfuncţie trombocitară);
opoziţia pacientului;
lipsa de colaborare a pacientului (agitaţie psihomotorie, demenţă, boli
psihice);
existenţa unor determinări septice la nivelul tegumentelor spatelui, în
proximitatea zonei de puncţie;
stări grave (hTA severă, colaps, şoc, hemoragie acută masivă).

Tehnică:
1. Aşezarea pacientului pe masa de operaţie în poziţie şezând (susţinut de
ajutor cu mâinile încrucişate pe umeri şi spatele încovoiat) sau in laterocubit
(gambele flectate pe coapse, coapsele flectate pe bazin, bărbia în piept şi spatele
încovoiat).
2. Cateterizarea unei vene periferice (preferabil la nivelul antebraţului).
3. Aseptizarea tegumentelor spatelui pe o arie mare care include zona de
puncţie, folosind soluţii cu un conţinut crescut de iod (alcool iodat, betadină).
4. Izolarea cu câmpuri sterile a tegumentelor spatelui.
5. Pregătirea medicului anestezist şi a instrumentelor necesare (purtarea
echipamentului steril, a mănuşilor sterile, desfacerea acului de rahianestezie din
ambalaj steril, folosirea seringii sterile care se încarcă în momentul manevrei cu
anestezicul local, de asemenea în condiţii de asepsie).
6. Marcarea de către ajutor a spinei iliace anterosuperioare (linia imaginară
care uneşte cele 2 spine iliace anterosuperioare trece prin spaţiul intervertebral
L4-L5 sau prin corpul vertebral al vertebrei L5) şi reperarea de către anestezist a
spaţiului interspinos.
7. Puncţia spaţiului subarahnoidian cu obţinerea lichidului cefalorahidian
limpede dupa extragerea mandrenului acului.
8. Injectarea anestezicului local în spaţiul subarahnoidian determinat.
9. Poziţionarea pacientului în vederea începerii intervenţiei operatorii.
Acul de rahianestezie trece prin următoarele structure: piele şi ţesut celular
subcutanat, ligamentul supraspinos, ligamentul interspinos, ligamentul galben,
dura de care aderă intim arahnoida.
Locul de puncţie se situează la nivelul spaţiului L1-L2 şi sub acesta pentru a
evita lezarea măduvei (la L1-L2 se termină substanta mădulara la adult şi începe
coada de cal).
Folosirea acelor de rahianestezie foarte subţiri (25G, 27G) implică utilizarea
unui ac mai gros (ac introducător) care ajunge până la nivelul durei şi necesită
anestezie locală la piele (infiltrarea tegumentului cu xilină 1%). Prin acest ac de
ghidaj se introduce acul de rahianestezie care puncţionează strict dura.
Blocarea anestezică a nervilor rahidieni produce următoarele efecte în
ordine:







simpaticoliza preganglionară apărută precoce şi manifestată prin
hipotensiune arterială secundară;
analgezia prin blocarea impulsurilor aferente;
abolirea sensibilităţii tactile superficiale şi termice;
blocarea sensibilităţii proprioceptive;
relaxarea musculară prin blocarea impulsurilor eferente.

Modificări funcţionale produse de rahianestezie
Denervarea simpatică preganglionară produce vasodilataţie arteriolară cu
hipotensiune arterială precoce determinată de discrepanţa conţinător-conţinut. Pe
de altă parte, hipotensiunea arterială cu manifestare tardivă, la 20-30 minute de la
administrarea anestezicului local, este determinată de scăderea debitului cardiac
prin diminuarea întoarcerii venoase (simpaticoliza preganglionară produce şi
dilataţie venoasă cu scăderea consecutivă a întoarcerii venoase).
Perfuzia lichidiană adecvată în perioada preanestezică previne apariţia
hipotensiunii arteriale marcate.
Corectarea hipotensiunii presupune şi o terapie medicamentoasă cu
substanţe cu proprietăţi alfa-adrenergice, efedrina dovedindu-se cea mai utilă în
practică. De asemenea atropina (in doza de 0,5mg), un drog parasimpatolitic
poate să ajusteze amploarea exagerată a reacţiei parasimpatice, contribuind astfel
la redresarea tensională.
În rahianestezie ventilaţia spontană este neafectată.
Apneea este un incident grav, dar din fericire, rar intâlnit. Se poate datora
blocării nervului frenic, cum se întâmplă în rahianestezia înaltă sau totală,
paraliziei musculaturii respiratorii şi ischemiei bulbare produsă prin hipotensiune
arterială gravă, necorectată la timp. Presupune intervenţia promptă a
anestezistului concretizată în ventilaţie corectă, oxigenoterapie, administrare de
vasopresoare şi soluţii perfuzabile.
Efectele asupra aparatului digestiv constau în contracţia intestinului subţire
şi relaxarea sfincterelor care poate conduce la greaţă şi/sau vomă.
Pe aparatul urinar rahianestezia produce relaxarea detrusorului cu distensia
vezicii şi adesea retenţie de urină care necesită cateterism.
Monitorizarea intraanestezică respectă standardele oricărei intervenţii,
presupunând măsurarea TA, frecvenţei pulsului, pulsoximetriei, incluzând
supravegherea ventilaţiei spontane (frecvenţa şi amploarea excursiilor toracice),
a temperaturii şi culorii tegumentelor.
Complicaţii postrahianestezie
Cefaleea este descrisă cu o frecvenţă de 1-20% la subiecţii supuşi
rahianesteziei. Acest incident minor dar foarte supărător pentru pacient este
provocat de perturbarea dinamicii LCR secundar perforării durei mater.
Scăderea presiunii LCR prin scurgerea acestuia în spaţiul extradural
provoacă dilataţia venelor cerebrale şi creşterea volumului cerebral. Tracţiunile

exercitate pe terminaţiile nervoase senzitive endovenoase şi endoarteriale
(procesele coroide) sunt generatoare de durere reflexa.
Tratamentul aplicat constă în medicaţie simptomatică şi anume soluţii
perfuzabile pentru o repleţie volemică adecvată şi antiinflamatoare nesteroidiene.
În cazurile severe, cu cefalee persistentă mai mult de 5-7 zile se pot utiliza
tehnici de închidere a orificiului dural prin administrarea a 10-20 ml de sânge
autolog în spaţiul epidural, la nivelul la care s-a făcut puncţia durală. Sângele
formează un “petec” gelatinos care acoperă defectul dural şi opreşte scurgerea
LCR rezolvând astfel spectaculos cefaleea.
Având în vedere corelaţia directă între diametrul acului utilizat şi frecvenţa
cefaleei, cea mai adecvată măsură este prevenţia prin utilizarea acelor subţiri
(25G) cu bizoul paralel cu reteaua de fibre a durei.

Anestezia epidurală
Anestezia epidurală constă în injectarea anestezicului local într-un spaţiu
virtual situat între ligamentul galben şi duramater.
Spaţiul epidural (peridural) are formă relativ triunghiulară cu lărgimea
maximă (4-6 mm) în regiunea lombară, îngustându-se progresiv în zona toracală
respectiv cervicală.
Spaţiul epidural conţine ţesut conjunctiv adipos, vase şi nervi (trunchiurile
nervilor rahidieni). Presiunea în spaţiul peridural este în peste 80% din cazuri
subatmosferică.
Anestezicul local injectat în spaţiul epidural nu realizează un contact direct
cu radacinile nervoase ca în cazul rahianesteziei, deoarece acestea sunt grupate
in trunchiuri si acoperite de foiţele meningeale (piamater, arahnoida şi
prelungirile durale perinervoase).
Consecinţele acestor detalii anatomice sunt :
 Latenţa mai mare a instalarii efectelor anesteziei epidurale;
 Lipsa unei relaxări musculare profunde;
 Necesitatea folosirii unei cantităţi de anestezic local de 4-5 ori mai
mare decât în cazul rahianesteziei;
 Apariţia pericolului toxicităţii.
Indicaţii
Indicaţiile anesteziei epidurale se suprapun parţial celor ale rahianesteziei.

În favoarea anesteziei epidurale pledează calitatea adecvată a analgeziei,
stabilitatea hemodinamică şi absenţa cefaleei şi nu în ultimul rând acceptarea din
partea pacientului.
Astfel, anestezia epidurală este indicată la pacienţii cu patologie pulmonară
severă (bronhodilataţia reflexă are efecte benefice), în cazul intervenţiilor
chirurgicale de amploare desfăşurate pe abdomenul superior şi torace (anestezia
epidurala toracică).
Contraindicaţii
 Tulburări de hemostază şi coagulare;
 Traumatisme vertebrale;
 Infecţii locale ale tegumentului;
 Procese patologice ale SNC;
 Pacient necooperant;
 Tratament cronic cu anticoagulante.
În obstetrică abordarea spaţiului epidural, mai exact plasarea unui cateter la
acest nivel, permite abolirea durerii la naştere în cursul expulziei (analgezie la
naştere pe cateter epidural).
În cazul operaţiei cezariene anestezia epidurală oferă condiţii de analgezie şi
relaxare musculară adecvată desfăşurării intervenţiei şi plasarea cateterului in
spaţiul epidural permite combaterea durerii postoperatorii (analgezie
postoperatorie pe cateter epidural).
Tehnica
1. Pregătirea şi poziţionarea pacientului, aplicarea normelor de asepsie şi
antisepsie sunt similare celor discutate la AR.
2. Practicianul trebuie să respecte la rândul său aceleaşi rigori.
3. Trusa de anestezie epidurală conţine acul Tuohy şi seringa pentru
reperarea spaţiului epidural, cateterul epidural, filtrul bacteriologic şi sistemul de
adaptare a filtrului la cateter.
În anestezia epidurală elementul primordial îl constituie identificarea
spaţiului epidural. Cea mai folosită tehnică este cea descrisă de Dogliotti şi
anume “a minimei rezistenţe”:
 Se foloseste anestezie locală cu lidocaină 1% (infiltrarea tegumentelor
şi planurilor subiacente).
 Se reperează interspaţiul vertebral unde urmează să se efectueze
puncţia (un ajutor indică linia imaginară care uneşte cele două spine
iliace antero-superioare, aceasta fiind corespunzătoare spaţiului L4L5).
 Se introduce acul Tuohy 1-1,5cm (până trece de piele şi ligamentul
interspinos) apoi se scoate mandrenul şi se adaptează seringa umplută
cu ser fiziologic sau aer.

 Se avansează cu acul printr-o mişcare continuă şi lentă, apăsând cu o
presiune constantă pe pistonul seringii (seringa cu ser fiziologic) sau
efectuând cu pistonul mişcari de du-te-vino cu frecvenţă mare şi mică
amploare (seringa cu aer).
În momentul în care vârful acului ajunge la ligamentul galben rezistenţa la
injectare este foarte mare. Odata ce se depăşeşte ligamentul galben şi se pătrunde
în spaţiul epidural se percepe pierderea bruscă a rezistenţei şi pistonul seringii
alunecă foarte uşor indiferent de conţinutul acesteia (aer sau ser fiziologic).
În cazul depistării spaţiului epidural pe cale toracică metoda minimei
rezistenţe nu este operaţională datorită lipsei ligamentului galben la acest nivel la
un număr destul de mare de subiecţi. În această situaţie este indicată tehnica
“picăturii suspendate”. Astfel după puncţionarea tegumentului şi ligamentului
supraspinos, se scoate mandrenul şi se plasează o picătură de ser fiziologic care
atarna din amboul acului. Se avansează încet observându-se aspirarea picăturii în
momentul intrării varfului acului în spaţiul epidural, dată fiind presiunea
subatmosferică la acest nivel.

Incidente, accidente
 Puncţia durei nerecunoscută este un incident grav care conduce la
rahianestezie totală.
Tratamentul acesteia constă în ventilaţia artificială cu oxigen 100%,
menţinerea TA prin perfuzii vasopresoare. O măsură de precauţie utilă este
aspirarea uşoară.
După pătrunderea în spaţiul epidural prin metoda care foloseşte seringa
plină cu ser fiziologic se aspira lichid care ar putea fi serul introdus sau lichidul
cefalorahidian rezultat prin puncţionarea accidentală a durei. Temperatura
lichidului face însă diferenţa, astfel lichidul rece este serul fiziologic folosit
pentru depistarea spaţiului epidural, iar lichidul cald este în mod cert LCR. În
plus pentru evitarea aceluiaşi accident se administrează doza test de anestezic
local. Apariţia la 4-5 minute de la injectare a anesteziei rahidiene este dovada
clară a puncţionării durei, deci tehnica trebuie abandonată.
 Puncţia unui vas, de obicei venă, aparţinând plexului venos epidural
este un alt incident frecvent.
Aspirarea sângelui pe acul Tuohy este o manevră care confirmă producerea
acestuia. Nerecunoaşterea incidentului şi injectarea dozei totale de anestezic
local în venă duce la manifestări grave ale cardio şi neurotoxicităţii (somnolenţă,
convulsii, hipotensiune, bradicardie) care necesită tratament suportiv
(oxigenoterapie, combaterea convulsiilor, susţinerea volemiei, eventual
vasopresoare) şi urmărire îndelungată a pacientului.

 În fine, eşuarea repetata a identificării spaţiului epidural, un alt posibil
incident, impune abandonarea tehnicii şi abordarea altei tehnici de
anestezie.
Prinderea trunchiurilor nervoase de către anestezicul local se face în aceeaşi
ordine descrisă la rahianestezie. Diferă însă perioada de latenţă care este mai
mare (maxim 20-30minute).
Analgezia este uneori imperfectă cu inegalităţi în raport cu linia mediană
(existenţa unor septuri anormale în spaţiul epidural, eventuale sclerozări ale
spaţiului) sau analgezie “în pete” cu zone de analgezie completă în mijlocul
cărora există o lipsă totală de analgezie (existenţa bulelor de aer când se foloseşte
tehnica seringii cu aer, sau fixarea inegală a anestezicului pe trunchiurile
nervoase).
Blocul motor este incomplet cu o relaxare musculară slabă.
Pacientul cu anestezie epidurală beneficiază de monitorizarea standard
discutată cu ocazia tratării AR.
Modificări funcţionale date de anestezia epidurală
1. Modificări cardio-vasculare:
 hipotensiunea arterială este mai puţin dramatică şi se instalează mai
puţin brusc în raport cu rahianestezia;
 uşoară tendinţă de bradicardie.
Terapia corectivă presupune susţinere volemică, vasopresoare, eventual
atropină.
2. Modificări respiratorii:
 grad de hipoxemie iniţială;
 bronhodilataţie reflexă.
3. Modificări renale:
 scăderea moderată a fluxului plasmatic renal şi a filtrării glomerulare.
Anestezice locale utilizate pentru anestezia epidurala:
 Xilină 2% +/- adrenalină 1/200000 (20 ml doza maximă);
 Bupivacaină 0,5% folosită pentru rahianestezie şi anestezie epidurală
(doza maximă 16-20 ml);
 Bupivacaină 0,25% (folosită strict pentru analgezie postoperatorie sau
analgezie la naştere);
 Ropivacaină 0,5%, 0,75%, 1% (folosită cu succes pentru analgezie
epidurală continuă şi anestezie epidurală de calitate).
Anestezicele locale au un mecanism de acţiune comun şi anume blocarea
canalelor rapide de Na cu imposibilitatea depolarizării fibrelor axonale (aşa-zisul
bloc de nedepolarizare).

Terapia intravenoasa
Terapia intravenoasă cu soluţii cristaloide şi coloidale este recomandată
pentru resuscitarea volemică şi hidroelectrolitică.
Echipamente, materiale şi substanţe necesare :
 Soluţii cristaloide (ser fiziologic, soluţie Ringer, glucoză 5%, soluţie
Hartman);
 Soluţii coloidale (gelatine sintetice tip Gelofusine si Hexaetilamidon
tip HAES, Voluven);
 Branule 16, 18, 20G pentru cateterizare venoasă periferică (cateterele
groase şi scurte permit repleţie volemică rapidă prin administrarea
soluţiilor perfuzabile in jet);
 Sisteme de perfuzie.
Tehnica de administrare:
1. Se apreciază severitatea hipovolemiei pe vaza parametrilor hemodinamici
(AV, TAm, PVC).
2. Se evaluează rasunetul clinic al hipovolemiei prin intermediul
temperaturii şi culorii tegumentelor, diurezei, tulburărilor senzoriale şi alterării
stării de conştienţă.
3. Administrarea soluţiilor de repleţie se face sub strictă monitorizare a
hemodinamicii (TA, AV, PVC), a ionogramei sanguine, coagulării şi funcţiei
renale.
4. Se montează cateterul venos periferic la care se conectează soluţia
perfuzabilă
5. Se începe terapia de repleţie cu soluţii perfuzabile ştiind că volumul
necesar pentru compensarea pierderilor hidroelectrolitice este de 2-5 ori mai
mare decât volumul pierderilor în cazul cristaloidelor, în timp ce pentru coloizi
efectul volemic este de aproximativ 85-100%, deci net superior.
6. Ritmul de administrare al soluţiilor perfuzabile (de la picătură lentă la
curgere în jet) poate fi ajustat în funcţie de severitatea pierderilor apreciată prin
gradul de alterare hemodinamică, ţinând cont în acelaşi timp şi de toleranţa
subiectului (complianţa sa vasculară, activitatea cordului, funcţia renală).
Incidente, accidente
 Sindrom de hiperhidratare cu edeme şi semne de disfuncţie cardiacă şi
renală, tulburări electrolitice mai ales pentru cristaloide;
 Afectarea coagulării, a funcţiei de aderare şi agregare a trombocitelor
(coloizi).

Complicaţii
 Reacţii anafilactice şi anafilactoide;
 Insuficienţă cardiacă congestivă;
 Agravarea insuficienţei renale peexistente;
 Deshidratarea spaţiului intracelular în cazul administrării rapide a
soluţiilor coloidale hiperosmolare.

Cateterizarea venoasă centrală şi periferică
Cateterizarea venoasa periferica
Abordul venos periferic este necesar pentru perfuzarea de fluide în scopul
resuscitării volemice şi hidroelectrolitice, administrarea drogurilor intravenoase,
a produselor de nutriţie parenterală precum şi a sângelui şi derivatelor acestuia.
Echipamente şi materiale necesare
 Tampon înmuiat în alcool medicinal pentru dezinfectia pielii la locul
puncţiei venoase;
 Garou pentru realizarea stazei venoase;
 Branule de diferite mărimi (16G, 18G, 20G , 22G) în funcţie de
calibrul venei care trebuie cateterizată;
 Flaconul de soluţie cristaloidă/coloidă la care se montează perfuzorul ;
 Benzi de leucoplast pentru fixarea cateterului la tegument.
Tehnica:
1. Se reperează vena de cateterizat (venele de pe faţa dorsală a mâinii, faţa
anterioară a antebraţului, plica cotului).
2. Se aplică garoul proximal de traiectul venos ales şi eventual se cere
pacientul să facă mişcări rapide de închidere-deschidere a pumnului pentru a
destinde venele şi a le face mai vizibile şi mai uşor abordabile.
3. Se curăţă tegumentele la nivelul locului de inserţie a cateterului cu
tamponul cu alcool medicinal.
4. Se inspectează cateterul scos din ambalajul steril.
5. Se introduce branula prin piele direcţionându-se spre venă; marca
pătrunderii în lumenul venei este picătura de sânge în camera branulei.

6. Se retrage vârful mandrenului circa 1-1,5 mm pentru a se evita acroşarea
şi puncţionarea accidentală a peretelui opus al venei şi se avansează cateterul
până intră complet în venă.
7. Se îndepărtează garoul şi se scoate mandrenul facând presiune directă
asupra venei şi se montează la cateter ansamblul flacon de soluţie-perfuzor
pregătit anterior, cu începerea administrării perfuziei.
Incidente, accidente
 Ocazional cateterul poate să întâlnească, avansând în lumenul venei o
valvulă venoasă. În această situaţie se lasă cateterul pe loc, se
degarotează şi se retrage complet mandrenul. Se adaptează cateterul la
perfuzor şi se începe administrarea soluţiei perfuzabile, ştiut fiind
faptul că fluxul acesteia poate deschide valvula permiţând inserţia
completă a cateterului.
 În cazul fluxului mare de fluide cateterul poate fi proiectat în afară prin
peretele opus al venei cu pătrunderea soluţiei în ţesutul celular
subcutanat, ceea ce impune îndepărtarea cateterului cu încercarea altei
puncţii venoase.
N.B.
Abordul venos periferic se începe dinspre distal spre proximal.
Complicaţii
În cazul în care cateterul periferic este menţinut în venă mai mult de 2-3 zile
apare o inflamaţie nespecifică locală însoţită de tromboză ca răspuns al vasului la
injurie (tromboflebită).
Această reacţie se remite spontan la îndepărtarea cateterului sau cu terapie
simptomatică minimă (unguent antiinflamator, gheaţă local).

Cateterizarea venoasa centrala
Abordul venos central permite pe lângă administrarea soluţiilor perfuzabile
şi a drogurilor intravenoase monitorizarea presiunii venoase centrale, parametru
hidrodinamic valoros care oferă informaţii despre gradul de repleţie volemică şi
funcţionarea cordului.
Echipamente şi materiale necesare
 Flacon cu soluţii de perfuzat cu tubulatura aferentă;
 Soluţii pentru aseptizarea tegumentelor pe o arie largă în jurul locului
de puncţie (alcool iodat, betadină);

 Echipamentul steril pentru cel care face cateterizarea venoasă centrală
(halat steril, mănuşi sterile, mască şi bonetă) precum şi câmpuri sterile
pentru izolarea tegumentelor subiectului cateterizat şi pentru etalarea
dispozitivelor din trusa de cateter;
 Seringă de 10 ml, ac 25G, xilină 1% pentru anestezia locală a pielii in
zona de inserţie a cateterului;
 Trusa de cateter care conţine acul şi seringa pentru reperarea venei,
mandrenul Seldinger, dilatatoare şi cateterul, toate ambalate steril;
 Dispozitive pentru fixarea cateterului la piele (ac de piele, portac,
foarfece, aţă pentru sutură);
 Comprese sterile, benzi de leucoplast pentru acoperirea locului de
inserţie a cateterului.
Tehnica:
Pacientul aşezat în decubit dorsal va fi informat în legătură cu procedura pe
care o va suporta, eventual va fi uşor sedat cu o benzodizepină cu efect de scurtă
durată administrată pe o venă periferică.
VJI (vena jugulara interna)
1. Se reperează cartilajele tiroid şi cricoid ale laringelui şi membrana
intertirocricoidiană, la nivelul acesteia la 1,5-2 cm lateral dreapta se
palpează pulsaţiile arterei carotide.
2. Se infiltrează cu xilină 1% pielea şi ţesuturile subiacente la 1,5-2cm
lateral de carotidă, având grijă ca acul să fie direcţionat în jos şi spre
mamelonul ipsilateral sub un unghi de 45°. Aspiraţia înaintea injectării
evită injectarea intravasculară de anestezic local.
3. Se palpează artera carotidă cu degetele II şi III ale mâinii stângi în
dreptul membranei intertirocricoidiene şi mental se stabileşte poziţia VJI
care trece profund şi extern faţă de arteră.
4. Se reperează VJI cu acul conectat la seringă cu un uşor vacuum
puncţionând pielea între cele două degete care fixează şi tracţionează
carotida, la 1,5 cm lateral, cu vârful acului orientat spre mamelonul
ipsilateral. Când acul ajunge în lumenul venei în seringă pătrunde sânge
venos.
5. Se introduce mandrenul Seldinger pe ac avînd grijă ca acesta să rămână
în sistemul cav superior (se controlează ritmicitatea pulsului, apariţia
tulburărilor de ritm prin pătrunderea mandrenului în atriul drept
sancţionându-se prin retragerea imediată a acestuia si restabilirea
ritmului sinusal).
6. Se introduce dilatatorul pe mandren pentru pregătirea locului de
patrundere a cateterului apoi se retrage.

7. Se introduce cateterul pe mandren, se extrage mandrenul şi se conectează
perfuzia.
8. Se fixează cateterul cu fire de aţă la piele şi se pansează locul de inserţie
cu pansamente sterile cu betadină fixate cu benzi de leucoplast.
9. Se controlează poziţia cateterului care este radioopac printr-o radiografie
toraco-pulmonară efectuată imediat.
VS (vena subclavie)
Pacientul în decubit dorsal este aşezat în uşor Trendelenburg pentru
destinderea venei sublavii şi crearea unei presiuni pozitive în interiorul ei care
previne embolia gazoasă. Corpul pacientului va fi întors spre stânga iar umerii
traşi mult către posterior pentru a descoperi calea de acces.
1. Se reperează clavicula la unirea 1/3 interne cu 2/3 externe şi la acest
nivel, la 1 cm de marginea inferioară a claviculei se face anestezie locală
cu xilină 1% la piele şi pe traiectul de inserţie al acului. Se controlează
permanent prin aspiraţie patrunderea intravasculară a acului.
2. Acul pentru determinarea VS conectat la seringa cu vacuum
puncţionează tegumentul caudal de claviculă, intern faţă de police şi
avansează sub un unghi de 10-20 grade. După atingerea claviculei
unghiul se micşorează, acul rămânând paralel cu planul spatelui
pacientului, cu vârful spre furculiţa sternală. Odată acul pătruns în venă
seringa se va umple cu sânge venos.
Etapele următoare sunt similare celor descrise pentru abordul VJI. Se
verifică radiologic prezenţa cateterului.
VF (vena femurala)
Se rade şi se aseptizează tegumentul zonei inghinale propuse pentru
cateterizare şi se izolează cu câmpuri sterile.
1. Poziţia pacientuluie este decubit dorsal, coapsele fiind rotate extern.
2. Se reperează spina iliacă antero-superioară şi tuberculul pubian, iar la
jumătatea liniei imaginare care uneşte cele două repere osoase se
palpeaza pulsaţiile areterei femurale.
3. Se infiltrează cu xilină 1% pielea şi ţesuturile subiacente la 1,5 cm intern
de artera femurală, verificând poziţia acului prin aspiraţie.
4. Se reperează vena femurală cu acul conectat la seringa cu vacuum prin
puncţionarea pielii la 1,5 cm intern de artera femurală ce pulsează sub
degetele II şi III ale mâinii stângi, acul avansând în lungul axului venei.
Când acul pătrunde în venă în seringă apare sângele venos. Etapele
următoare sunt similare celor descrise anterior.
Incidente, accidente
În cazul abordului VJI puncţia accidentală a carotidei este incidentul care
apare cel mai frecvent (se îndepărtează acul şi se face digitopresiune timp de 10

minute apoi se reia manevra) urmat de interceptarea pleurei cu hemotorax sau
hemopneumotorax.
Cateterizarea VS poate duce la abordul accidental al domului pleural cu
hemotorax şi mai rar la puncţia arterei subclavii şi lezarea plexului axilar.
În cazul VF puncţia accidentală a arterei femurale este cel mai frecvent
incident.
Complicaţii
Cea mai redutabilă complicaţie a cateterului venos central este sepsisul de
cateter.
Pentru evitarea complicaţiilor septice se recomandă schimbarea setului de
perfuzie cel puţin la 24 de ore şi manipularea sterilă a conexiunilor dintre cateter
şi perfuzor. De asemenea se impune controlul zilnic al tegumentului la locul de
inserţie a cateterului, aseptizarea acestuia cu betadină şi izolarea cu pansament
steril. Apariţia fenomenelor inflamatorii pe pielea de la locul de puncţie, semnele
de tromboflebită (in cazul cateterizarii venei femurale) sau febra de origine
incertă impun îndepărtarea cateterului si insamantarea lui intr-un mediu de
cultura pentru a verifica potentialul sau septic.

Nutriţia parenterală
Alimentaţia parenterală este indicată în cazul în care aparatul digestiv este
inapt să digere şi să absoarbă alimentele necesare acoperirii necesităţilor calorice
zilnice şi echilibrării bilanţului azotat. Astfel pacienţii cu ileus postoperator
prelungit, rezecţii întinse de intestin, malabsorbţie cu status nutriţional alterat,
aflaţi în pregătire preoperatorie cu excludere terapeutică a tubului digestiv sau
subiecţii la care nutriţia enterală este parţial posibilă sunt numai câteva exemple
de candidaţi la nutriţia parenterală.
Echipamente, substanţe şi materiale necesare
 Catetere venoase periferice/centrale pentru soluţii hiperosmolare;
 Soluţii pentru nutriţie parenterală: soluţii de aminoacizi de diferite
concentraţii (5%, 10%) pentru aport plastic, glucoză 10%, 20%, 30% şi
emulsii lipidice de 10%, 20% respectiv 30% pentru acoperirea
necesarului caloric. Soluţiile de nutriţie parenterală sunt adjuvate cu

vitamine şi oligoelemente. În practica clinică se folosesc adesea soluţii
combinate tip 2 în 1 sau 3 în 1 care satisfac necesităţile nutriţionale atât
sub aspect cantitativ, al aportului caloric, cât si calitativ legat de
raportul între diferitele principii nutritive pentru asigurarea
metabolizării optime;
 Seturi de perfuzie;
 Pompe cu dispozitive reglatoare de debit, robineţi cu control electronic
pentru stabilirea ritmului de perfuzie.
Tehnica de administrare
1. Se procedează la calcularea necesităţilor energetice care trebuie acoperite
prin nutriţie parenterală ţinând cont de consumul mediu de 20-25 kcal/kg corp/zi.
2. Se determină volumul soluţiilor de aminoacizi, lipide şi glucide plecând
de la necesarul pe kgcp şi pe 24 de ore din fiecare principiu nutritiv şi luând în
calcul concentraţiile soluţiilor de administrare parenterală.
3. Soluţiile de aminoacizi vor fi perfuzate concomitent cu cele calorice, ceea
ce permite reducerea consumului materialului proteic în scopuri energetic, cu
utilizarea preferenţială pentru aportul plastic.
4. Emulsiile lipidice, surse concentrate de energie şi acizi graşi esenţiali se
administrează într-un ritm ce nu va depăşi 20g lipid/oră, cantitatea calculată
pentru 24 de ore fiind fragmentată în două porţii separate de o perfuzie glucidică
sau o pauză de cel puţin 4 ore.
5. Pentru calea periferică de administrare se preferă perfuzia intermitentă în
2 prize, una dimineaţa cealaltă după-amiaza, într-un ritm prescris de
instrucţiunile fiecărui produs, care nu depăşeşte de obicei 40 de picături pe
minut.
6. Pentru diferite entităţi patologice există formule de nutriţie parenterală
adecvate, ca de exemplu “Nephramine” în insuficienţa renală şi “Hepatamine” în
insuficienţa hepatică.
7. Perfuzia pe cateter central este rezervată formulelor hiperosmolare, este
continuă şi ritmul de administrare este de circa 20 de picături pe minut ceea ce
asigură metabolizarea optimă.
8. Volumul soluţiilor de administrare parenterală va fi adecvat bilanţului
hidric al subiectului.
Incidente, accidente
 Soluţiile nutritive hipertone, mai ales cele glucidice, administrate rapid
produc deshidratare celulară, diureză osmotică şi lezarea epiteliului
tubilor contorţi renali;
 Emulsiile lipidice produc ocazional, mai ales la prima administrare,
frison şi hipertermie, ceea ce impune oprirea perfuziei şi reluarea după
o pauză în ritm mai lent;

Soluţiile lipidice de administrare parenterală produc o uşoară stare de
hipercoagulabilitate prin activarea generării de trombină, fenomen care
ar putea fi amendat prin adăugarea unor doze mici de heparină în
emulsie, dacă subiectul nu primeşte heparină în cadrul altei indicaţii;
 Perfuzarea soluţiilor nutritive complexe în ritm mai rapid decât cel
recomandat poate produce dispnee, hipotensiune şi manifestări
cutanate histaminergice.


Complicaţii
 Aici se pot menţiona neajunsurile legate de folosirea accesului venos
central şi manipularea dispozitivelor de perfuzie;
 Nutriţia parenterală determină în timp creşterea valorii
transaminazelor, fosfatazei alcaline si bilirubinei.

Nutritia enterala
Este preferată ori de câte ori este posibil pentru ca este calea
fiziologică de administrare a alimentelor, iar nutrienţii administraţi enteral
ajung întâi la ficat, unde sunt metabolizaţi corespunzător şi apoi circulă
către ţesuturi. Nutritia enterala menţine structura şi funcţia mucoasei enterale,
împiedicând translocaţia bacteriană şi apariţia ulcerului de stress.
Indicaţii
 alimentaţia orală este inadecvată sau contraindicată (comă , pacient
intubat);
 sondă intestinală plasată corespunzător şi motilitatea tractului
intestinal prezentă.
Contraindicaţii absolute sau relative
 vărsături şi risc de aspiraţie (ex. alimentaţia pe jejunostomie);
 obstrucţii intestinale;
 ileus de intestin subţire;
 fistule entero – enterale sau entero – cutanate (în caz de fistulă
esofagiană,
gastrică, duodenală
se
poate
administra
pe
jejunostomă);
 diaree incoercibilă;
 hemoragii gastro – intestinale (ex. varice);
 inexistenţa suprafeţei de absorbţie (enterectomie totală).

Avantaje faţă de calea i.v.
 evită riscul canulării venoase periferice/centrale;
 nu necesită sterilizare (nici sonda, nici soluţia);
 păstrează funcţia şi integritatea mucoasei intestinale;
 relativ ieftină.
Căi de administrare
 nazogastric;
 nazoduodenal;
 nazojejunal;
 gastrostomie;
 jejunostomie.
Soluţii folosite
 dietă completă conţine toate cele 6 componente: glucide, proteine,
lipide,vitamine, minerale, oligoelemente;
 pot fi complete (conţin toţi nutrienţii) sau modulare (au conţinut
specific);
 există formule specifice pentru anumite condiţii clinice (ciroză,
insuficienţă renala);
 cantitatea administrată este în funcţie de necesarul caloric total.

Ritm de administrare
 dacă se administrează în stomac, administrarea este intermitentă la
6 ore, (1-2 ore administrarea, 4-5 ore pauză);
 dacă se administrează în intestin, administrarea este continuă.
Complicaţii
a) mecanice (iritaţie faringiană, eroziuni mucoase, otită medie,
obstrucţia sondei de alimentaţie, reflux gastroesofagian cu
aspiraţie, deplasarea sondei de alimentaţie);
b) gastro – intestinale (crampe, distensie, flatulenţă, greţuri, vărsături,
diaree);
c) metabolice (hipo- /hiper Na , hipo- /hiper K , hiperosmolaritate etc.).

Administrarea de sânge şi derivate

Transfuzia de sânge şi produse derivate constituie tradiţional o modalitate
de management a sângerărilor traumatice , chirurgicale şi de tratament a unor
afecţiuni hematologice.
Echipamente materiale şi substanţe necesare
 Sânge integral pentru sângerările majore acute (unitate de adult şi
pediatrică);
 Masă eritrocitară, concentrat eritrocitar (unitate de adult şi pediatrică)
pentru sindroame anemice severe (Ht<25%, Hb<6g/dl) şi pentru
îmbunătăţirea oxigenării tisulare în cazul bolii ischemice coronariene
grave sau existenţei factorilor de risc pentru evenimente cardiovasculare;
 Concentrat leucocitar, concentrat trombocitar, pentru substituţia
elementelor corespunzătoare (mielosupresie, deficit de număr sau
funcţie a trombocitelor);
 Plasmă proaspătă congelată pentru aportul de factori de coagulare şi
pentru efect coloidal;
 Crioprecipitat, concentrat de factori VIII şi IX pentru substituţia
factorilor plasmatici ai coagulării în cazul deficitului înnascut sau
dobândit al acestora;
 Perfuzor conectat la recipientul care conţine produsul şi care este dotat
cu un filtru special pentru oprirea microcoagulilor sau
microagregatelor în scopul profilaxiei microemboliilor pulmonare;
 Catetere periferice pentru abordul venos periferic.
Tehnica de administrare
Transfuzia de sânge sau produse derivate trebuie să respecte o serie de
rigori imunologice şi anume că între donator/donatori şi receptor să existe
identitate de grup şi Rh. Pentru a verifica această cerinţă se prelevă 2ml de sânge
de la receptor şi se stabileşte grupul în sistemul ABO şi Rh-ul pe acest eşantion.
1. Se identifică produsul sau produsele de transfuzat etichetate ca fiind
izogrup, izoRh şi se verifică încă o data grupul acestora în sistem ABO şi Rh.
2. Se încălzesc recipientele în care sunt depozitate aceste produse până la
temperatura de 37 grade Celsius.
3.Se face proba de compatibilitate la patul bolnavului aducând în contact
pe lamă hematiile recipientului purtătoare ale antigenelor de grup cu serul din
produsul transfuzat care conţine aglutinine. Dacă nu apare o reacţie de aglutinare
sesizabilă cu ochiul liber, criteriul imunologic este satisfăcut şi produsul ar putea
fi administrat pacientului.

N.B.
Apariţia reacţiei de aglutinare are semnificaţia certă a incompatibilităţii de
grup şi constituie o contraindicaţie absolută de transfuzie.
4. Se administrează primii 20 de ml în ritm de picătură lentă cu
monitorizarea atenta a subiectul pentru sesizarea eventualelor reacţii
histaminergice. În lipsa acestora administrarea poate decurge fără riscuri
imunologice şi se poate continua transfuzia.
Incidente, accidente
 Frison, transpiraţii si ascensiune febrilă în cazul administrării în ritm
rapid si, în special pentru produsele insuficient încălzite;
 Şocul anafilactic, care necesită întreruperea transfuziei şi instituirea
măsurilor suportive pentru resuscitarea funcţiei cardio-vasculare şi
respiraţiei, se produce în cazul incompatibilităţii de grup şi/sau Rh şi
este o circumstanţă extrem de rară în contextul politicii transfuzionale
actuale;
 Creşterea pasageră a potasemiei, valabilă pentru produsele conservate,
cu posibilitatea prejudicierii activităţii cordului.
Complicaţii
 Transmiterea infecţiilor bacteriene, parazitare (malarie, sifilis etc.);
 Leziune pulmonară acută posttransfuzională care în funcţie de gradul
de severitate poate necesita terapie suportivă susţinută;
 Izoimunizări pentru alte sisteme grupale decât ABO, Rh , care ar
expune la pericolul complicaţiilor anafilactoide în eventualitatea unor
transfuzii ulterioare;
 Imunosupresia determinată de transfuzie şi creşterea riscului infecţiilor
mai ales în mediul chirurgical;
 Eliberarea în produsele de sânge stocate a unui factor de creştere a
endoteliului vascular care are efecte deletere la pacienţii neoplazici
unde stimulează angiogeneza decisivă pentru progresia/recidiva
tumorala şi metastazare.
Exemple de strategii transfuzionale
 Transfuzia de masa sau concentrate eritrocitar: se apreciaza ca la valori
ale hemoglobinei peste 10 g/dL pacientul sa nu fie transfuzat, iar la
valori sub 6 g/dL necesita cel putin o transfuzie. La pacienti cu valori
ale hemoglobinei intre aceste limite indicatia de transfuzie trebuie
stabilita individual, in masura in care este prezenta o alterare a
oxigenarii tisulare;
 Transfuzia de masa trombocitara: la bolnavii chirurgicali sau
obstetricali este indicata intotdeauna la valori ale trombocitelor sub

50.000/mL si rareori la valori peste 100.000/mL. De asemenea, poate
fi indicata ori de cate ori in prezenta unei sangerari microvasculare se
suspecteaza o disfunctie a trombocitelor (administrare de medicamente
antiplachetare), chiar daca numarul trombocitelor este aparent normal.
In cazul in care trombocitopenia este rezultatul unor distrugeri de
trombocite (ex: trombocitopenia indusa de heparina, purpura
trombocitopenica idiopatica si purpura trombotica trombocitopenica)
administrarea profilactica de trombocite este ineficace si rareori
indicata;
 Transfuzia de plasma proaspata congelata (PPC): indicata in
urmatoarele situatii: 1) pentru corectarea unei sangerari
microvasculare excessive (ex. coagulopatie); 2) pentru corectarea unei
sangerari microvasculare excesive secundara deficitului de factori de
coagulare la pacienti care au primit volume transfuzionale importante;
3) antagonizarea rapida a tratamentului cu cumarinice; 4) corectarea
deficitelor unor factori de coagulare cunoscuti pentru care nu exista
concentrate specifice; 5) rezistenta la heparina (deficit de antitrombina
III) la un pacient care necesita heparina. Administrarea de PPC nu este
indicata pentru cresterea volemiei sau a concentratiei de albumina;
 Transfuzia de fibrinogen si crioprecipitat: este indicata la concentratii
ale fibrinogenului sub 80-100 mg/dL, realizate cand pierderea
microvasculara de sange este excesiva. Alte indicatii: corectarea
sangerarii microvasculare excesive la pacientii masiv transfuzati. O
posibila indicatie pentru o administrare la valori ale fibrinogenului
intre 100 mg/dL si 150 mg/dL este anticiparea unei sangerari continue
sau riscul de sangerare in spatii inchise (ex: creier sau ochi). Ori de
cate ori este posibil se va prefera administrarea de fibrinogen, care este
de ales crioprecipitatului. In medie, doza la adult este de 2-3 g
fibrinogen i.v. Crioprecipitatul contine 150-250 mg fibrinogen/unitatea
de crioprecipitat. Dupa o unitate administrata (10-20 ml), nivelul
fibrinogenului creste cu 0,1 g/L. In afara de fibrinogen, crioprecipitatul
contine factor VIII, factor von Willebrand, factor XIII si fibronectina.

Terapia fluidica- solutii de repletie volemica
Solutii cristaloide
Solutiile cristaloide izotone ar trebui sa aiba o compozitie cat mai
apropiata de cea a plasmei in privinta continutului de electroliti, a ph-ului si
osmolaritatii.

Solutia de ser fiziologic (NaCl 0.9%) are un continut excesiv de Na si mai
ales de Cl, nu contine alti electroliti, este hiperosmolara si are un ph acid
comparative cu plasma. Administrarea excesiva de ser fiziologic produce acidoza
metabolic hipernatremica si hipercloremica.
Solutia de Ringer lactat are un continut electrolitic apropiat de cel al
plasmei si o aciditate mult mai redusa. Dezavantajul este insa hipoosmolaritatea
acestuia comparative cu plasma, ceea ce determina cresterea volumului de apa
intracellular si consecutiv a presiunii intracraniene cu edem cerebral. La nivel
hepatic lactatul este convertit in glucoza cu tulburari de glicemie.
Administrarea solutiilor cristaloide duce la cresterea volumului interstitial,
cresterea drenajului limfatic si mobilizarea albuminei interstitial in spatiul
intravascular. Acest efect face ca solutiile cristaloide sa fie de prima intentie in
resuscitarea volemica.
Principalul dezavantaj al utilizarii solutiilor cristaloide este remanenta
intravasculara redusa. Astfel dupa administrarea unui volum de 500 ml Ringer
lactate, volumul intravascular creste cu 400 ml la sfarsitul perfuziei, pentru ca la
doua ore sa revina la normal. Pentru mentinerea normovolemiei in caz de
pierdere de sange intre 15 si 40% din volumul sangvin circulant necesarul de
cristaloizi este de 5 ori mai mare decat pierderile. Daca pierderea depaseste 40%,
necesarul de cristaloizi creste exponential, compensarea volemica numai cu
solutii cristaloide fiind imposibila.
Administrarea cristaloizilor pentru refacerea volemiei presupune riscul
unor edeme tisulare importante cum sunt edemele periferice, edemul pulmonar
acut la pacientii cu functie cardiac alterata, edem cerebral in cazul administrarii
unor volume mari de solutii hipoosmolare, edem al mucoasei gastrointestinal, al
mezenterului si peritoneului. Solutiile cristaloide pot induce si tulburari ale
hemostazei si anume un status hipercoagulant prin reducerea nivelului de
antitrombina III, independent de tipul cristaloid folosit. Mai mult, repletia
volemica excesiva cu solutii cristaloide poate accentua coagulopatia de dilutie.
Solutii coloide
Solutiile coloide se pot imparti in coloizi naturali si artificiali.
Principalul coloid natural este albumina umana in concentratie de 4%, 5%
sau 20%. Resuscitarea volemica folosind albumina umana nu a demonstrate
avantaje semnificative fata de solutiile cristaloide iar costurile extrem de ridicate
ale unei asemenea terapii reprezinta practic o contraindicatie de utilizare pentru
aceste scopuri.
Solutii coloide artificiale
Coloizii artificiali sunt
hidroxietilamidon.
Mecanisme de actiune

dextranii,

gelatinele

si

derivatii

de

 Expansiunea rapida a volumului plasmatic (plasma expander) prin
mobilizarea de fluid din spatiul extravasular in spatiul intravascular, pe
baza diferentei de presiune creata prin administrarea de solutii
hipertone (presiune coloid osmotica crescuta);
 Efecte cardio-vasculare prin cresterea presarcinii si scaderea
rezistentei vasculare periferice (prin cresterea volumului
plasmatic),consecutiv cu cresterea TA, prin cresterea debitului sistolic
si fortei de contractie;
 Efecte renale prin redistribuirea circulatiei renale, cresterea filtratului
glomerular (folosirea HESS 5-10% a demonstrat cresterea diurezei,
consecutiv a natriurezei);
 Efecte asupra coagularii datorita hemodilutiei si scaderii agregarii
plachetare (dextran);
 Efecte imunologice prin stimularea si activarea celulelor T (pot oferi
protective contra complicatiilor septice).
Utilizari clinice
Solutiile hipertone se pot administra cu succes in cazul pacientilor cu
traumatisme craniocerebrale la care prezenta hipoxiei si a hipotensiunii fac
creierul vulnerabil la injurii secundare. Astfel, mentinerea presiunii de perfuzie
cerebrala la valori adecvate (70 mmHg) mai ales daca tensiunea arterial sistolica
este sub 90 mmHg se face prin administrarea in decurs de 5-10 minute a 250 ml
solutie hipertona. Se recomanda continuarea cu solutii perfuzabile standard
(cristaloide, coloide).
Doza standard recomandata pentru solutiile hipertone este de 4ml/kg cp
sau 250 ml cu o rata de administrare rapida, in decurs de 5-10 min.
Efecte adverse
 risc de sangerare (dextrani);
 diureza osmotica necesitand monitorizarea electrolitilor (natriureza,
kaliureza);
 hipernatremie pasagera cu revenire la normal in decurs de 4-6h;
 reactii anafilactice.
Dextranii sunt polizaharide de origine bacteriana care atrag apa din celule
si tesuturi, au efect slab anticoagulant, tranzitor prin scaderea protrombinei. In
doze crescute pot scadea concentratia de fibrinogen, factori VIII si V ai
coagularii, pot altera functia de agregare trombocitara cu risc de sangerare.
Interfera cu reactia de aglutinare deci determinarea de grup sanguin trebuie
facuta inainte de administrare. Pot produce reactii anafilactice. Doza de refacere
a volemiei este de 2g/kg/24h. Toate aceste efecte adverse fac folosirea
dextranilor prohibita in resuscitarea volemica.

Gelatinele sunt solutii polipeptidice extrase din colagen de origine
animala. Gelatinele au un efect plasma expander mai mic decat al dextranilor. Nu
influenteaza reactia de aglutinare si nu produc complicatii hemoragice, dar dau
reactii alergice mai frecvente, fiind preparate de origine animala.
Hexaetilamidonul este un excelent plasma expander care nu produce
reactii alergice, dar influenteaza hemostaza.
In caz de hipotensiune arteriala severa, adica Tas<90 mmHg sau o scadere
mai mare de 40 mmHg fata de valorile uzuale la pacientii hipertensivi, precum si
in cazul in care apar semne de hipoperfuzie periferica (alterarea starii de
constienta, oligurie, acidoza lactica) terapia de resuscitare volemica trebuie
facuta agresiv. Daca exista suspiciunea de hipovolemie sau hipoperfuzie tisulara
se poate incerca o proba de incarcare volemica, constand in administrarea de
1000 ml cristaloid sau 500 ml coloid in 30 minute, sau infuzia rapida in 5-10
minute a 250 ml coloid hiperosmolar. In cazul in care este vorba de o sangerare
masiva este necesara administrarea rapida a unui volum de 1000-2000 ml solutii
cristaloide pana cand presiunea arteriala creste si este stabila. Daca hemoragia
continua se administreaza masa eritrocitara izogrup, izoRh imediat ce acest lucru
este posibil. Dupa transfuzia a 6-8 unitati de masa eritrocitara se administreaza
plasma proaspata congelata intr-un raport de 1:2 pentru fiecare 2 unitati de masa
administrate suplimentar. Dupa transfuzarea a 8 unitati de masa eritrocitara se
administreaza concentrat trombocitar in raport de 1:1.
Terapia fluidica intra si postoperatorie trebuie sa fie restrictionata pentru a
evita efectele adverse ale incarcarii volemice. Un parametru obiectiv in acest
sens este mentinerea balantei hidrice la 0 intraoperator. Supraincarcarea hidrica
determina edeme si retentie de apa si sare producand consecutiv cresterea
morbiditatii postoperatorii si a duratei de spitalizare. In chirurgia abdominala,
edemul peretelui intestinal care apare in conditiile administrarii liberale de
lichide intravenoase in special cristaloide intra si postoperator, produce reducerea
peristalticii cu afectarea vindecarii anastomozelor, incetinirea reluarii functiei
digestive si a alimentatiei orale adecvate.

Sponsor Documents

Or use your account on DocShare.tips

Hide

Forgot your password?

Or register your new account on DocShare.tips

Hide

Lost your password? Please enter your email address. You will receive a link to create a new password.

Back to log-in

Close