Pop Octavian - Divinatia in Orientul Apropiat Antic

Published on April 2021 | Categories: Documents | Downloads: 0 | Comments: 0 | Views: 33
of x
Download PDF   Embed   Report

Comments

Content

 

Preot Conf.Univ.Dr.Octavian Pop

DIVINAŢIA ÎN ORIENTUL APROPIAT ANTIC

Editura Mirton. Timisoara

 

2004 CUVÂNT ÎNAINTE

Divinaţia a fost , este şi va rămâne un mister greu de elucidat în istoria religioasă a fiecărui popor ce s-a identificat fie şi pentru o mică parte a existenţei sale cu o tradiţie religioasă bazată pe o comuniune om-Dumnezeu. Existenţa divinaţiei, ca parte integrantă a oricărei credinţe religioase este astăzi recunoscută de toţi teologii şi cercetătorii in istoria religiilor ,un fapt cert ,indiscutabil. În anii de pruncie ai omenirii formele de divinaţie erau mult mai variate şi religiosus”, ”, aproape intrate ontologic în constituţia morfologică a fiecărui “ homo religiosus acesta din urmă fiind ferm convins că într-un oarecare mod (foarte ciudat uneori),

divinitatea intră în contact cu el avertizându-l sau transmiţându-i mesaje privind viitorul. Suntem conştienţi că este deosebit de greu să reînviezi, pentru a studia la adevărata lor valoare , nişte religii demult apuse şi uneori discreditate ,nişte forme  pe care sentimentul religios le-a folosit şi apoi le-a abandonat ,urmându-şi prin forme noi idealul de stabilitate şi echilibru. În această lucrare voi încerca să st stab abil iles escc câ câte teva va repe repere re de or ordi dinn gene genera rall al divi divina naţi ţiei ei dar dar mai mai al ales es proc proces esul ul morfologic pe care l-a parcurs această ştiinţă (cum avea să afirme Platon Platon “înalta  ştiinţa”)

de-a lungul câtorva mii de ani ; mai precis între zorii primei civilizaţii

cunoscute ,aceea a Sumer-ului ; pâna la complicata filosofie-religie a Greciei şi complexa eshatologie egipteană într-un spaţiu asiatico-european ,cunoscut ca fiind “orientul apropiat antic”.  Ne vom opri mai ales la specificitatea fenomenului în sine iar nu la o privire sistematică a fiecărei religii văzută în plan divinatic. Credinţele greco-romane vor  2

 

avea o proporţie mărită în alcătuirea studiului deoarece ele au fost studiate mai pe larg şi mai ales pentru că avem numeroase izvoare ajunse pâna la noi. Deosebită  pondere va avea stabilirea relaţiilor pe care divinaţia le-a avut pe plan teologic cu alte ramuri ale complexului religios( filosofia, magia, fatalismul teologic etc.) Ideea divinaţiei ,văzută ca aparţinând unui complex religios ,a ajuns un subiect “tabu” în zilele de astăzi . Sunt foarte puţine lucrări de specialitate ,iar de la amvon nu se vorbeşte absolut nimic despre realitatea lumii secularizate care nu  practică divinaţia, doar pentru că ei înşişi nu cred într-o divinitate atotştiutoare care le-ar transmite cunoştinţele sale.

Arhid.Prof.Univ.Dr.Ioan Arhid.Prof.Univ.D r.Ioan Floca Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna”, Sibiu 3

 

1. AR ARTA TA DIV DIVIN INATO ATORIE RIE 1.1 DESPRE DIVINAŢIE IN GENERAL GENERAL Iată cum defineşte o enciclopedie divinaţia :”tehnica de a citi voia zeilor   prin semnele obiectelor fizice f izice sau ale fiinţelor, crezându-se că zeii fac cunoscută voia ,puterea sau prezenţa lor oamenilor, într-o varietate de forme incluzând  profeţia, starea de transă, visuri şi viziuni, semne speciale şi miracole, intuiţie, experienţe mistice. În multe societăţi posesia (controlul unui trup personal de către o fiinţa supranaturală) este o forma comună de interceptare a lumii spiritelor. Prin antrenament intensiv şamanul are posibilitatea de a intra în transa şi de a negocia cu zeii şi spiritele,”1sau o alta definiţie ar fi: “practica ce încearcă înţelegerea sau cunoaşterea lucrurilor ascunse din trecut, prezent sau viitor prin contact direct sau indirect a inteligentei umane cu supranaturalul”2. Divinaţia a apărut aproximativ atunci când însăşi religia a făcut primii paşi  pe firmamentul omenirii ;legătura indisolubilă om-divinitate fiind înţeleasă de către primul om ca o revelaţie totală ,o transpunere a atotştiinţei divine în plan uman, o recunoaştere a bunătăţii lui Dumnezeu în detrimentul incognoscibilităţii viitorului sau mai exact o “transfigurare” a divinităţii la îndemâna omului. “Zei “Z eiii gr grec ecoo-ro roma mani ni erau erau pr priv iviţ iţii de ador adorat atori oriii lor lor ca sfet sfetni nici ci plin plinii de  bunăvoinţă, nu ca nişte creditori pretenţioşi sau abstracţiuni nepăsătoare; al căror  glas rostea, la momentul potrivit ,valoarea clipei prezente, tainele trecutului sau capcanele viitorului.”3  1

Enciclopedia Encarta 1999 (c.d.-rom) 2 Ibidem 3 A.Bouche-Leclerq A.Bouche-Lecl erq –  “Istoria divinităţii în Antichitate”, Bucureşti 1999, p.13 4

 

A.Bouche-Leclerq propune o altă viziune a manticii divinatorii susţinând că :”divinaţia reprezenta cel mai mare câştig pe care nişte popoare energice şi mândre îl puteau obţine din religia lor ;nimic nu răspundea în chip mai adecvat dorinţelor lor, decât o sursă mereu deschisă de informaţii aplicabile modului lor de viaţă ,de sfaturi care nu degenerau în ordine şi nu anulau iniţiativa individuală”4. S-a dovedit că divinaţia era independentă de legendele mitologice apărute ca o necesitate a legitimării genealogiei eroice a fiecărui popor antic ;şi nu s-a dovedit a fi nesigură şi depăşită (în esenţă) ca acestea ,se poate spune chiar că a vegheat la naşterea miturilor şi mult timp i-a fost suficient ,pentru a le pastra credibilitatea, să-şi identifice cauza cu a lor ;era parte integrantă a religiei. Este de acum cert că cei ce determinau soarta eroilor sau de ce nu chiar a zeilor erau  prezicătorii care conduceau şi mişcarea armatelor, ei erau de facto zeii înşişi. Toată religia greco-romană avea ca punct central divinaţia şi implicit prezicătorii, oracolele şi sibylele sale ,iar mai târziu a putut fi înfrânt doar de aceea care i-au spus profeţii ce purtau şi mai clar însemnul originii lor supranaturale şi care au adus oamenilor revelaţia deplină şi au promis că va rămâne definitiv la ei. Despre durabilitatea fenomenului în general, aproape nu mai este nimic de discutat. Şi astăzi formele elementare ale divinaţiei se regăsesc în fiecare moment al vieţii particulare ,ca de exemplu horoscopul zilnic sau semnele provenite dintr-o ancestrală tradiţie ce ne dau nu de puţine ori fiori .De-a lungul timpului ea a avut o adânca înrâurire, uneori hotărâtoare chiar asupra destinelor unor popoare care îşi interziseseră să întreprindă ceva fără a “cere părerea zeilor” iar încet-încet a  pătruns în preocupările tuturor şi a acţionat asupra colectivităţii cu o putere de nestăpânit. Şi nu este greu de imaginat ce imensă putere a avut în trecut atunci când nu era privită ca o superstiţie , căci era recunoscută de cârmuire, reprezentată

4

ibidem, p.15 5

 

de inst instit ituţ uţii ii vene venera rabi bile le ,cân ,cânta tate te de poeţ poeţii ,d ,dem emon onst stra rată tă de filo filoso sofi fi şi ce cell mai mai important practicată de toata lumea. Ce este cert din aceasta scurtă expunere e faptul că trebuie să fim mai atenţi atunci când clasificăm divinaţia ca fiind originară din viclenia unora şi naivitatea altora ;iar principiile pe care se sprijină şi urmările pe care le impune nu sunt deloc absurdităţi sau elemente superficiale nedemne de explorat.  

1.1TEORII PRIVIND DIVINAŢIA

Cu siguranţă că de-a lungul timpului tema manticii a preocupat nenumărate minţi curioase, iar unele dintre ele şi-au formulat propriile păreri ţinând cont de subiectivismul inerent al acestei complicate teme. Unora li s-a cerut o dare de seamă din partea autorităţilor de stat, altora din partea Curiei papale: la început de drum confesional prin redactarea unei mărturisiri de credinţă sau pur şi simplu ca o nevoie imperioasă a acelor zile de cunoaştere a principiului mantic. Fiecare din aceşti îndrăzneţi au meritul de a fi fost curajoşi şi de a fi analizat aceste înţelesuri în contextul reticenţei societăţii. Evident că nu putem vorbi de o reticenţă la nivelul popoarelor păgâne, ci numai în context creştin sau materialist-dialectic.5 

Marcus Tullius Cicero Astfel vom începe analiza teoreticienilor “ înaltei ştiinţei” cu exponentul cel mai interesant prin prisma faptului că a fost unul din pionierii teoriei divinaţiei în antichitate: Marcus Tullius Cicero.6Cu un an înaintea morţii sale (44 î.Hr.),scrie 5

Deşi mai nou s-a lansat ideea unei făuriri magice a comunismului în prima jumătate a secolului acesta;când marii teoreticieni ai curentului socialist-ştiinţific socialist-ştiinţific au recunoscut o latură ocultă şi o embrionare a lui în sânul protector al magiei şi al ocultismului.(în special dacă nu făuritorii, dogmatiştii social-comunismului :Trotski şi Breton). 6 Implicit vom aborda şi teoria pe care el o combate în a sa “De divinatione” atribuită fratelui său Qintus ( care se pare că nu a avut nici un rol în alcătuirea acestei lucrări). 6

 

al doilea mare tratat considerat filosofic ,după “ De natura deorum” ,intitulându-l “De divinatione” –carte hotărâtoare de-a lungul secolelor în elucidarea misterului acestei arte, cel puţin în Antichitate. Teoria lui a rămas cea mai elocventă ,cea mai simplă şi poate cea mai non-fantezistă dintre toate celelalte premergătoare şi nu numai. Chiar la începutul lucrării îşi arăta intenţiile de a deconspira divinaţia si de a-i arăta neputinţele :“părerea mea e ca cei din vechime au dat crezare acestor  lucruri, mai mult influenţaţi de unele întâmplări decât de raţiune” 7.În cea de-a doua parte a cărţii explică fiecare artă divinatică în parte şi o demolează cu un sp spir irit it de ca care re Epic Epicur ur sau sau Demo Democr crit it ll-ar ar el elog ogia ia cu sigu siguran ranţă ţă:” :”ca ca să spun spunem em adevăr ade vărul, ul, supers superstiţ tiţia, ia, răspând răspândită ită la toa toate te pop popoar oarele ele ,a subjug subjugat at aproap aproapee toate toate spiritele şi a cuprins mintea slabă a oamenilor. Am spus asta şi în cărţile mele ” Despre natura zeilor ” tot pentru a spune acest lucru am simţit nevoia discuţiei noastre ;dacă aş fi reuşit să contribui la înlăturarea ei , aş socoti că îmi voi fi făcut datoria şi faţă de mine şi faţă de concetăţenii mei . Însă, (vreau fie bine înţeles acest lucru) , dispariţia superstiţiei nu înseamnă că dispare şi religia. Căci un adev ad evăr ărat at înţe înţele lept pt apără apără tr trad adiţ iţia ia străm strămoş oşea easc scăă prin prin păst păstrar rarea ea ritu rituri rilo lorr sa sacre cre ; frumuseţea universului şi armonia spaţiului celest ne obligă să recunoaştem că există o forţă naturală superioară şi eternă şi că ea trebuie privită cu veneraţie şi respect de speţa umană. De aceea ,aşa cum religia ,care e direct legată de cunoaşterea naturii , trebuie răspândită , tot aşa sămânţa superstiţiei trebuie stârpită .Căci superstiţia nu te slăbeşte ,te obsedează şi te urmăreşte oriunde te-ai întoarce ;ea e prezentă ori de cate ori ai asculta un profet ,o prezicere ,ai adus o  jertfa sau ai privi o pasăre ,ai vedea un astrolog caldeean sau un haruspiciu ,ar  fulgera sau ar tuna ori ar cădea ceva din cer ,s-ar naşte sau întâmpla ceva ce ar 

7

M.T.Cicero-“Despre M.T.Cicero-“ Despre divinaţie”, Iasi 1998 ; 1,III ; pag.43 7

 

 părea o minune .E imposibil să nu se întâmple oricând ceva din toate acestea ,astfel că niciodată spiritul nu-şi poate afla liniştea.”8  

Stoicismul În drep dreptu tull aces aceste teii şcol şcolii fi filo loso sofi fice ce voi voi fa face ce apel apel tot tot la lucra lucrare reaa “Des “Despr pree divinaţie “a lui Cicero deoarece aceasta se prezintă ca un dialog (arma preferată a celebrului retor) între el ,ca adept al “Noii Academii”, şi fratele său Quintus aparţinând curentului filosofic stoic. 9 În cartea întâi ,paragraful LVII ,Cicero reproduce definiţia dată de stoicii greci soartei (‘ ειµαρµενε) ca înlănţuire de cauze cau ze ,aflat ,aflatee într-o într-o ordine ordine succes succesivă ivă ,ident ,identifi ificat catăă cu λογοσ –ul (raţiunea) ,cu προνοια   (providenţa) (providenţa) şi cu Zeus însuşi.10Ideea de transcendentă ,absentă la stoici,

va duce în filosofia greacă târzie la separarea dinte soartă şi divinitate. 11Stoicii  preluaseră de la predecesorii lor (Aristotel si Diogene) ideea că în univers există o forţă inteligentă şi imanentă numită de ei λογοs, care orânduieşte totul prin  νουσ (judecată) şi prin προνοια (precugetare , providenţă) ,identificată deci cu φησιs. Astfel el valorifică aici divinaţia prin cunoaşterea senzorială sau naturală cea cu cea mai mare pondere de-a lungul timpului ; de vreme ce totul este ordonat de soartă , dacă ar exista exista un muritor capabil să deducă deducă înlănţuirea înlănţuirea tuturor cauzelor , nimi nimicc nu l-ar l-ar pute puteaa înşe înşela la ; căci căci cel cel ce ar cuno cunoaş aşte te ca cauz uzel elee even evenim imen ente telo lor  r  ulterioare ar cunoaşte implicit viitorul .Dar pentru că aceasta nu o poate face nimeni în afara divinităţii , omului nu îi rămâne decât să presimtă viitorul pe baza câtorva câtor va semne care-i dezvăluie dezvăluie ceea ce urmează urmează să se întâmple. întâmple. Astfel văd şi cei dotaţi cu darul divinaţiei naturale , dar şi cei ce au înţeles prin observare cursul 8

Ibidem ; 1,LXXII ; pag 197 De asemenea se face referire şi la alţi filosofi stoici dintre care amintim pe Panaetius si Posidonius (romani) , Diogene şi Epictet (greci) 10 Diogene Laertios-“Vieţile şi doctrinele filosofilor”; VII, 149 11 Ideea de transcendenţa (se pare cu influenţe semite) va apărea la Philon din Alexandria ,Plutarh şi Plotin în încercarea de a introduce o abordare epistemologică ideii de divinitate) 9

8

 

evenimentelor .Aceştia , chiar dacă nu disting cauzele , cel puţin înţeleg semnele şi specificul lor , la care adăugându-se memoria şi sârguinţa , din reamintirea unor  fa fapt ptee trec trecut utee , se naşt naştee acea acea di divi vina naţi ţiee , numi numită tă arti artifi fici cial alăă , prin prin ce cerce rceta tare reaa măruntaielor , a fulgerelor , a minunilor şi a semnelor cereşti.”12 Aceasta ar părea la prima vedere o “definiţie” destul de relativă şi care lasă mult de dorit în privinţa motivaţiei şi substanţei manticii înseşi , deoarece se poate dovedi uşor “că nu tot ce zboară se mănâncă” mai ales în cazul acesta .Totuşi Cicero aduce o importantă completare acestui punct de vedere total unilateralempiric , puţin mai târziu în scriere ; partea ce credem că este mult mai viabila decât precedenta: ”Există şi o altă motivaţie a divinaţiei , plecând de la natură , care ne demonstrează cât de mare e puterea sufletului despărţit de simţuri , lucru ce se întâmplă celor ce dorm sau celor ce sunt cu mintea rătăcită .Aşa cum sufletele zeilor , chiar fără ajutorul ochilor , al urechilor , al limbii , ştiu ce gândeşte fiecare ,ceea ce face ca oamenii să fie convinşi că zeii aud prea bine ce le doresc ei sau ce le făgăduiesc chiar când tac , tot aşa , sufletele oamenilor , când rătăcesc în somn descătuşate de trup sau când cu mintea tulbure se mişcă libere  prin propriul impuls , percep ceea ce nu pot vedea atunci când sunt unite cu trupul”13.Din păcate această teorie nu a fost exploatată cum se cuvenea şi a rămas nedesăvârşită până la recalcularea ei în vremurile Renaşterii italiene.

Synesius din Cirene Întâmplător , am găsit într-o carte de teorie a magiei , o surprinzătoare de completă definire a divinaţiei dată de un viitor episcop creştin . Cel ce ne-a furniz fur nizat at ace aceast astăă teorie teorie inedită inedită este este Ioan Ioan Petru Petru Cul Culian ianuu în a sa lucrare lucrare “ Eros şi magie în Renaştere . 1484”.

12 13

M.T.Cicero-“Despre M.T.Cicero-“D espre divinaţie”; I,LVI ;pag. 111 ibidem ; I,LVII ;pag.111-112 9

 

“Astfel putem spune că meritul de a fi rreunit eunit într-o sinteză originală elemente  platonice, aristotelice şi stoice care constituiau fundamentul teoretic al magiei din Renaştere îi revine lui Synesius din Cyrene, care după ce a fost discipolul martirei neo-p ne o-pla lato toni nice ce Hypa Hypath thia ia di dinn Alex Alexan andri driaa (+41 (+415) 5) sfâr sfârşi şi prin prin a se conv conver erti ti la creştinism şi deveni episcop.”14 Toate religiile mari dau o mare importanţă transparenţei, purităţii sediului inimii ini mii;; acestu acestuii spaţiu spaţiu car cardi diac ac reprez reprezent entînd înd sintet sintetiza izator torul ul fantas fantasmat matic ic a cărui cărui curăţenie este condiţia esenţială a oricărei manifestări divine. Epictet spunea :”la fel precum casele ce se găsesc pe malul unei ape curate se oglindesc în suprafaţa-i limpede , aşişderea obiectele exterioare vin să se oglindească în pneuma noastră  psihică , de aici rezultă că sunt influenţate de starea actuală a pneumei .” 15Ca intermedia interme diarr între între lum lumea ea int inteli eligib gibilă ilă şi lum lumea ea sensib sensibilă ilă oglind oglinda, a, dacă dacă e perfec perfectt curată (oglinda simbolizează hegemonikonul adică sintetizatorul pneumatic) îi va îngădui simţului intern să contemple lumea de sus rezumată de partea raţională a sufletului şi-i va da acestuia posibilitatea de a percepe şi judeca obiectele sensibile a că căro rorr imag imagin inee e tran transm smis isăă simţ simţul ului ui comu comunn de că cătr tree simţ simţur uril ilee exte extern rne. e. Sintetizatorul pneumatic devine , la Synesius , terenul prin excelenţă al divinaţiei şi al magiei . Pentru ca un rezultat oarecare să fie obţinut trebuie ca pneuma să fie  pură , ca nimic cauzal să nu întunece claritatea oglinzii oglinzii . Divinaţia prin vise , de care ne aminteşte şi Cicero este justificată de aceleaşi  principii , evenimentele din lumea noetică stabilă şi eternă , adică nesupusă dimensiunii timpului se reflectă în pneuma pură şi formează imagini veridice de vis pe care omul şi le va putea reaminti în timpul stării de veghe . “Şi nu ştim dacă acest simţ , spune Synesius lăudând sintetizatorul pneumatic, nu e mai sfânt decât celelalte , căci datorită lui putem intra în legătură cu zeii , fie prin viziune , fie pin 14 15

I.P.Culianu – “Eros şi magie în Renaştere . 1484 .” , Buc 1999 , pag 86 ibidem—op.cit. , pag.87 10

 

conversaţie , fie prin alte mijloace … , după mine toate acestea nu mi se par  nesăbuite “ 16, declară episcopul de Ptolemais . “Dar lucrurile merg şi mai departe; de vreme ce sintetizatorul fantastic oferă  posibilitatea întâlnirii lumii populate de puteri divine şi de vreme ce, după dogma  platoniciană această lume este omoloagă lumii inteligibile există un mijloc de a acţiona asupra sintetizatorului pentru a chema spiritele numinoase. Înainte de a lua cunoştinţă cunoş tinţă de propriile propriile posibilita posibilitaţi, ţi, omul-mi omul-microco crocosmos smos se găseşte găseşte într-un într-un univers univers ale cărui părţi, de jos şi de sus, conspiră între ele fără ştirea sa. În clipa când va fi sesizat structura acestei conspiraţii , corespondenţele dintre universul vizibil şi  prototipul său invizibil , va putea să se slujească de ea ca să capteze prezenţele necunoscute ce pândesc la limita dintre cele două lumi .” 17Synesius dă chiar şi o definiţie a magiei după această teorie:”trebuie ca părţile acestui univers care simpatitează şi conspiră cu omul, să fie unite între ele cumva. Şi cu toate că incantaţiile magice reprezintă mijlocul de a le urni , căci ele nu se mărginesc să se semn mnif ific icee , el elee in invo vocă că de deop opot otriv rivăă . Cel Cel ce înţe înţele lege ge înrud înrudir irea ea dint dintre re părţi părţile le univer uni versul sului ui e cu adevăr adevăraa înţele înţelept pt , el poa poate te să-şi să-şi atragă atragă benefi beneficii ciile le fiinţe fiinţelor  lor  superioare , captând cu ajutorul sunetelor , al materiilor şi al fisurilor prezenţa acelora ce sunt departe de el .” 18   1.2DIVINAŢIA SI MAGIA

Acest capitol al paralei dintre divinaţie şi magie poate fi hotărâtor privind originea manticii divinatorii sau legăturii profunde dintre cele două fenomene sau 16

I.P.Culianu—op.cit. , pag.90 I.P.Culianu—op.cit. 17 I.P.Culianu—op.cit. I.P.Culianu—op.c it. , pag. 95 18 ibidem—pag.96 11

 

chiar apartenenţei filiale a uneia către cealaltă. Pentru o înţelegere corectă a ambilor termeni ar trebui să definim magia ,să-i aflăm originile şi componentele de bază .Emile Durkheim în a sa “Formele elementare ale vieţii religioase” nu reuşeşte să definească deplin magia decât în relaţie cu religia , iar încercarea de definire a magiei ca o putere controlată doar în defavoarea religiei şi care nu-şi găseşte alt rost decât o satisfacţie personală în a profana lucrurile sfinte lasă mult de dorit19.Dacă există o răsturnare a sensurilor este doar pentru a se crea o breşă în sp spaţ aţiu iull divi divino no-u -uma mann pr prin in care care ma magi gici cian anul ul să poat poatăă intr intraa (poa (poate te într într-o -o lume lume interzisă) şi să recalculeze Universul.20Mai putem completa doar că o magie veritabila nu are nimic comun cu creştinismul ;tocmai de aceea o definire a magiei  prin răsturnarea valorilor creştine este improprie. Totuşi ce putem afirma fără semn de întrebare despre magie este că e impersonală ca obiect şi poate ca instituţie, chiar dacă se serveşte de persoane şi măcar teoretic are acces la divinitate. Poate o separare prea brutală a magiei de religie, ca fenomen, nici nu trebuie făcută deoarece nu pot subzista separat (nu ca mod fiinţial) ci ca experienţă religioasă superioară. Desigur că în toată această implicare a divinaţiei în magie cuvântul-cheie rămâne: “miraculosul”.Prin el înţelegem fenomene naturale a căror  cauză rămâne ascunsă oamenilor obişnuiţi ; fenomene mai mult sau mai puţin impresionante pe care multă lume le consideră ca fiind supranaturale. “Cauza întregii relaţii magie-divinaţie, este nevoia poporului de minuni, de fenomene supranaturale care să-l emoţioneze, să-l uimească şi să-l sperie”21.

19

Emile Durkheim ,“Formele elementare ale vieţii religioase”, p.50 Este ideea avansată de misticul arab Al-Kindi şi reluată de Marcelio Ficino si Giordano Bruno ,cu o extensie referitoare la sacrificiu.—I.P.Culianu sacrificiu. —I.P.Culianu “Eros şi magie în Renaştere”

20

21

A.Debay—„Istoria A.Debay—„Ist oria ştiinţelor oculte” , Buc. 1998 , pag.7 12

 

Magii studiau natura şi filosofia ; ascunsă în străfundurile templelor ; magia s-a concentrat în sânul clasei sacerdotale care a fost pentru multă vreme singura depozitară a progresului spiritului uman. Moise-Maimonide recunoştea în magia chaldeeană două ramuri principale: --1) cunoaşterea vegetalelor, mineralelor, metalelor  --2) prezicerea timpului, anotimpurilor  Ceea ce ştim astăzi cu exactitate este faptul că cel puţin în Antichitate divi divina naţi ţiaa era parte parte in inte tegr gran antă tă di dinn magi magiee deoa deoarec recee toat toatee volu volume mele le de magi magiee includeau şi arta divinatorie . 22În timpul acestei perioade magia a fost pasiunea dominantă . Oraşele şi satele erau pline de magicieni, fiecare localitate avea statuia statu ia sa, peştera peştera sa miracu miraculoasă loasă , nu era om care să nu aibă un talisman. talisman. Magia servea ca bază tuturor stiinţelor, -medicina nu era decât o adunatură neînsemnată de formule misterioase; cu timpul această pasiune a devenit ucigătoare până la sacrificii umane. Iar arta divinatorie nu putea rămâne tot timpul în mâinile câtorva  privilegiaţi; enormele profituri pe care le aducea au alimentat cupiditatea şi din toate toa te părţil părţilee au apărut apărut o mulţim mulţimee de profeţ profeţi,i, ghicit ghicitori ori,, vrăjit vrăjitori ori,, magici magicieni eni şi şarlat şar latani ani care care începu începură ră să exp exploa loatez tezee cre credul dulita itatea tea publică publică cu o îndraz îndraznea neală lă inimaginabilă. O ilustrare elocventă este chiar “Codul lui Hammurabi” unde înainte de “legile” propriu-zise, era reglementată magia şi erau inserate precepte referitoare la magicieni. magicieni. Astfel “Codul” era împărţit împărţit întrîntr-un un “prolog”(u “prolog”(unde nde se arăta originea divină a lui Hammurabi şi îi stabilea acestuia funcţia legislativă ca şi zeii care l-au inspirat), inspi rat), “Legile”(l “Legile”(legisl egislaţia aţia propriu-zisa propriu-zisa)) şi un “Epilog”(l “Epilog”(lauda audativ-e tiv-encomi ncomiastic astic împreuna cu investirea urmaşilor pe tronul Babilonului). Astfel chiar la începutul “legilor”, coloana a cincea, versetele 26-56 fac referire la magie şi ceea ce este mult mai important, la efectele ei asupra oamenilor. În primul rând se vorbeşte de 22

Suetoniu enumera cel puţin 2000 de volume de magie numai în Roma antică. 13

 

cel ce se face dovedit de “maleficium” şi care conform legislaţiei sumeriene va fi tăiat , iar în cazul când acuzatorul era dovedit vinovat (fie şi prin minciună) era la rândul său tăiat. Apariţia Apari ţia vrăjitoriei vrăjitoriei în primele primele rânduri rânduri ale legislaţie legislaţieii antice antice este în contrast contrast vizibil cu cea a codicilor moderni ce ignoră total această chestiune; de aici denotă mareaa import mare importanţ anţăă pe care care o avea avea în vec vechim himee această această “artă” “artă” print printre re asirie asirieni ni şi  babilonieni. Mai este de specificat că în acele locuri divinaţia era prezentă în cult ca facînd parte integrantă din religia mesopotamiană .23 Ideile ciudate ale gândirii magice au permis uneori să se compenseze lipsa de mijloace tehnice dintr-o epocă; iar atunci când erau ineficace ele foloseau cel  puţin la evitarea descurajării, având în vedere că o certitudine iluzorie este mai  bună decât chinul unei unei incertitudini. Mauss şi Hubert Hubert încearcă încearcă să explice explice “coabitar “coabitarea” ea” religie-ma religie-magie gie într-un într-un mod mai mult decât interesant “pentru a explica mai bine felul în care lumea magiei se suprapune celeilalte fără a se desprinde de ea. S-ar putea spune că totul se petrece ca şi cum ar fi construită într-o a patra dimensiune: a spaţiului a cărei existenţă ocultă ar explica-o”24 . Acum vom încerca să facem deosebirea între mantică şi magie, deosebire ce ne va ajuta la înţelegerea primeia prin prisma celei de-a doua. Mantica este cunoaşterea supranaturală a incognoscibilului, iar magia este arta de a produce efecte contrare legilor naturii. În prima , omul crede că poate adăuga inteligenţei salee o facult sal facultate ate divin divinăă ; cealal cealaltă tă cau caută tă să supună supună voinţ voinţei ei sale sale nişte nişte forţe forţe supranaturale ; în ambele cazuri , el îşi întregeşte firea prin adăugarea temporară a unor elemente divine ce intră în alcătuirea fiinţei sale prin intermediul unor 

23 24

Pierre Cruveilhier—„Introduction Cruveilhier—„Introduction au (et) code d’Hammurabi” , Paris 1937 Marcel Mauss si Henry Hubert—“Teoria generală a magiei” , Iasi 1996 , pag .84 14

 

 practici anume ; se poate spune aşadar că divinaţia e magie contemplativă , care înlocuieşte exercitarea voinţei în acţiune cu aceea a inteligenţei . Strîns legate prin origine şi principiu, divinaţia şi magia nu pot fi întotdeauna cl clar ar deos deoseb ebit itee în ap apli lica care; re; mult multee meto metode de divi divina nato tori riii cons consta tauu în inte interpr rpret etar area ea efectelor miraculoase produse mai înainte de reţete magice. “Μαντοµαγοs (îmbinarea manticii cu magia) nu e un termen apărut târziu în epoca declinului – ci de foarte devreme (Homer oferea zeilor nişte instrumente care au o eficacitate inerentă substanţei lor: bagheta lui Hermes , cingătoarea irezistibilă a Afroditei e.t.c.)”25. Se poate spune spune că exist existăă un element element magic în oric oricee pr prac acti tică că sau sau cerem ceremon onie ie me meni nită tă preg pregăt ătiri iriii sa sauu prod produc ucer erii ii unui unui efec efectt divinatoriu. Divinaţia pură este observarea semnelor intâmplătoare, asupra cărora voinţa umană nu a exercitat nici o influenţă prealabilă, adică partea cea mai neînsemnată a resurselor sale. Aşadar putem spune că magia slujeşte ca auxiliar divinaţiei, aceasta la rândul ei lămureşte magia şi o ajută să-şi perfecţioneze metodele. Iaromanţia (magia medicală) este un amestec al divinaţiei şi al magiei; aceste leacur lea curii erau erau adevăr adevărate ate reţete reţete magice magice,, iar marii marii maeştrii maeştrii înţ înţele elegea geauu acest acest luc lucru ru considerînd învierea morţilor un lucru interzis, dar nu imposibil . 26  În general existau aceiaşi reprezentanţi (magico-divinatorii) , totuşi existau şi unele excepţii ca magicienele Circe si Medeea care nu aveau aptitudini profetice . Magia apare strîns legată de divinaţie la cel mai vechi prezicător al Greciei : Mela Me lamp mpou ouss (el (el fo folo lose seşt ştee di divi vina naţi ţiaa pent pentru ru a desc descop oper erii pe tărâm tărâmul ul forţ forţel elor  or  supranaturale , cauzele şi leacurile bolilor). Majori Maj oritat tatea ea ora oracol colelo elorr s-au s-au fixat fixat în locuri locuri în car caree inspir inspiraţi aţiaa profet profetică ică era indiso ind isolub lubil il legată legată de anumit anumitee con condiţ diţii ii magice magice compar comparabi abile le întru întru totul totul cu nişte nişte 25 26

A.Bouche-Leclerq—op. cit. , pag 124 A.Bouche-Leclerq—op. aşa cum era cazul Oracolelor lui Asclepios 15

 

instrumente magice – izvoare, grote, exhalaţii telurice, arbori sacri – de care voin vo inţţa umana mana se pu puttea fo folo losi si nest nestin ingh gheerit rita pent entru a prov rovoc ocaa re reve velaţ laţia ia supranaturală. Deşi e legată teoretic de divinaţie şi implicată încă de la început într-un mare numărr de pr numă prac acti tici ci divi divina nato tori rii, i, magi magiaa pare pare a cons consti titu tuii o parte parte inte integr gran antă tă a subiectului nostru. Cu toate acestea trebuie să le delimităm: magia este o lărgire a activitaţii şi a iniţativei umane în dauna libertaţii divine, cealaltă apare ca un spor  de putere vizuală adaugată înţelegerii. În aceste condiţii se face o distincţie clară între divinaţie şi magie ; divinaţia e arta de a prevede viitorul , iar magia de a schimba viitorul prin evenimente magice; magia aşteaptă să afecteze viitorul, nu să-l prevadă . Mulţi practicanţi ai magiei cred că cele două trebuie combinate pentru un rezultat mai bun . Vom încheia acest subcapitol cu o definiţie dată de Mircea Eliade ocultului şi implicit încercărilor de căutare continuă a realităţii de peste noi : “Ocultismul este urmărirea conştientă sau inconştientă a unei valori optimiste a modului de a fi a omului “.27 

1.3 DIVINAŢIA ŞI FATALISMUL

Credinţa în divinaţie admite că divinitatea , care cunoaşte viitorul , găseşte uneori nimerit să-î împărtăşească şi oamenilor , în măsura în care acest lucru le  poate fi de folos , slujindu-se de diferite mijloace : fie de limbajul direct ,  perceptibil prin simţuri , fie de limbajul simbolic al semnelor , fie în sfârşit de o revelaţie lăuntrică , sădită în sufletul omenesc . 27

Mircea Eliade—“Ocultism Eliade—“Ocultism , vrăjitorie şi mode culturale” , Buc. 1997 , pag.70 16

 

A.Bouche-Leclerq face însă o modificare substanţială în termenul de religie şi înţelege relativ acest concept în raport r aport cu divinaţia :”Rugăciunea are scopul de a  provoca o modificare a destinului omenesc într-o anumită direcţie , prin interv int ervenţ enţia ia divini divinităţ tăţii ii ; scopul scopul divina divinaţie ţieii nu este este foarte foarte deoseb deosebit it . Pentru Pentru ca divinaţia să se vădească utilă , trebuia ca viitorul dezvăluit de zei să fie doar  condiţionat , susceptibil de a-şi schimba cursul ;astfel instinctul popular înclină să considere viitorul ca ineluctabil şi oarecum sustras chiar şi arbitrajului zeilor “.28 Acestea au dus cu timpul la o recalculare a conceptului divinatic şi a dus la crearea unei fiinţe abstracte, numite fie Μοιρα (destin) fie Αναγκη (necesitate) în faţa hotărârilor căreia se pleacă până şi voinţa lui Zeus. Şi totuşi zeii cunoşteau viitorul deoarece imaginea lui era predeterminată , necondiţionată , inevitabilă ; iniţiativa umană aceea pe care trebuia să o pună în  practică divinaţia , putea cel mult să aspire la iluzia libertăţii şi devenea sclava unui plan stabilit dinainte , în afara ei . Astfel se isca un conflict insolubil între  preştiinţă şi libertate . “Prezicătorii erau cel mai adesea întrebaţi care este calea supunerii, prin fa fapt ptel elee pr prop opri rii, i, la voin voinţa ţa mome moment ntan anăă a ze zeil ilor or;; as astf tfel el omul omul intr intraa spon sponta tann în hotărârile Providenţei şi nu rivaliza, prin voinţa-I proprie cu ursita imuabilă. Marele Mar ele legiuito legiuitorr Solon Solon spunea spunea : < nici nici o preves prevestir tiree şi nici nici un sacrifi sacrificiu ciu nu pot îndepărta ceea ce a fost o dată hotărât de destin >”29  Teologia poetică (Hesiod) îşi asuma sarcina de a regla raporturile pe care forţa lucrurilor le statorniceşte între aceste două puteri (libertate şi predestinare) şi astfel cârmuirea lumii nu putea fi lăsată în seama a două voinţe distincte şi independente una faţă de cealaltă . Până la urmă teologia homerică s-a oprit la confundarea hotărârii fatalităţii cu voinţa lui Zeus . 28 29

A.Bouche-Leclerq—op. cit. , pag.92 A.Bouche-Leclerq—op. A.Bouche–Leclerq—op.cit. A.Bouche–Lecler q—op.cit. , Pag. 101 17

 

Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului libertăţii greceşti vom aminti câteva exemple celebre din opera homerică : Atena îi spune lui Telemac “ Nici măcar zeii nu-l pot scuti de soarta cea firească pe un erou care le este drag atunci când Moira fatală a pus mâna pe el , cufundând-l în adâncul somn al morţii ” 30 sau destinul este numit „fatum” al lui Zeus 31(voinţa lui Zeus) ; în alte părţi zeul fulgerelor este asociat Moirei pentru a arăta armonia dintre cele două personaje centrale din mitologia greacă 32; iar uneori Moira e subordonată lui Zeus (Ate –  fatalitate fatal itateaa generată de păcat e numită numită uneori “fiica cea mare a lui Zeus “). Astfel Astfel se poate spune că cel puţin în epoca homerică Moira exista numai prin Zeus. “Teogonia “Teog onia”” lui Hesiod stabileşte stabileşte şi mai clar primatul primatul lui Zeus prin faptul că relatează originea moirelor şi ale karelor ca fiind fiice ale lui Zeus şi genii ale morţii iar în acest caz era limpede că Zeus era cârmuitor al destinului; divinaţia devenind astfel justificată, utilă. În fond se poate spune cu certitudine că problema destinului fusese mai degrabă ocolită decât rezolvată în perioada epică greacă . Dar cum era de aşteptat în această vâltoare s-a iscat o mare problemă deoarece “hazardul călăuzit de libertate libertate , adică tocmai negarea negarea ordinii şi a regulii , tindea să se su subs bsti titu tuee Pr Prov ovid iden enţe ţeii . Pent Pentru ru a salv salvaa Prov Provid iden enţa ţa şi demn demnit itat atea ea lui lui Zeus Zeus compromisă în felul acesta trebuia înlăturat elementul cel mai nesigur , cel mai greu definibil , adică libertatea umană . Aceasta a fost şi obţiunea exprimată de  poeţii profund religioşi ca : Pindar , Eschil , Sofocle . Mitul lui Oedip , oracolele , întreţineau aceasta ; oracolele dădeau mai degrabă sentinţe infailibile decât sfaturi,  predicţiile nu erau de nici nici o utilitate “33. Din nou apare însă o figură poetică ce răstoarnă din ierarhia şi aşa destul de fragilă : Hesiod care indică o altă faţă a dilemei : pe de o parte fatalitatea , născută 30

Homer , Odiseea III , 236 ibidem XI ,297 32 idem , Iliada XIX , 87 ; 410 33 A.Bouche-Leclerq—op.cit. A.Bouche-Lecler q—op.cit. , pag. 121 31

18

 

din forţa lucrurilor sau printr-o hotărâre divină şi acceptată de credinţa religioasă ; de ce ceal alal altă tă part partee voin voinţa ţa um uman anăă , care care pr pret etin inde deaa libe liberta rtate te în nume numele le mora morale leii născân năs cându-s du-see astfel astfel respon responsab sabili ilitat tatea ea omului omului în faţa faţa destin destinulu uluii . În acest acest caz răspunsul lui Eschil este : - înainte de Zeus era anarhie (existenţa celor trei Moire; Prometeu etc. ) , odată cu venirea lui Zeus raţiunea acestuia îmblânzeşte destinul conchizînd că “nimeni nu este liber , afară numai de Zeus “. 34 Se ajunge astfel la o singură forţă supremă : voinţa lui Zeus , moderată de înţelepciunea lui , deşi cu toate acestea nu este suprimată responsabilitatea omului . În aceste condiţii nu se putea găsi o teorie religioasă şi morală mai favorabilă divinaţiei . Viitorul , hotărât în cugetul lui Zeus , putea fi dezvăluit oamenilor de către acesta sau de către Apollo , profetul lui ; iar voinţa omului era atenţionată  prin avertismentele manticii . Fatalitatea de altădată a Moirelor şi ale Eriniilor era învinsă pentru totdeauna. Ea nu e complet suprimată, ci penetrată de inteligenţa divină şi preschimbată în lege morală . Totul rămânea la locul lui , vulgul , inconsecvent din fire deopotrivă interesat de divinaţie , generos în sacrificii şi vag încredinţat că ursita e imuabilă . De-a lungul timpului s-au enunţat şi alte păreri care totuşi nu diferă în esenţă de cele enumerate mai sus ca de exemplu : Herodot spune că omul nu se poate opune voinţei zeilor , dar nici divinitatea din îmbrăţişarea fatală a Destinului ; iar  Philemon aminteşte că oamenii sunt supuşi regilor , regele zeilor , iar zeul e supus  Necesităţii . “Geniul elenic refuzînd jugul fatalismului, admite că necazurile, moartea, pot fi evitate oferindu-se loviturilor destinului o altă victimă – idee ce ţine de natura tuturor religiilor – raţiunea de a fi a sacrificiului “35.

34 35

Eschil – “Prometeu” , 50 A.Bouche-Leclerqq – op. cit. , pag.124 A.Bouche-Lecler 19

 

1.4 DIVINAŢIA ŞI FILOSOFIA Totdeauna acceptarea divinaţiei în epoca antică a fost o problemă , iar cei ce aveau cuvântul decisiv în aceste interminabile polemici au fost filosofii , singurii care erau respectaţi pe tot întinsul ţării respective şi erau paravanul civilizaţiei fiecărui popor şi a gradului de înţelepciune la care ajunseseră ; erau şi au rămas măsura fiecărui neam . În cele ce vor urma vom expune părerile cele mai autorizate ale filosofiei antice mai exact greceşti şi romane , dar de fapt a întregului Orient antic , ştiută fiind emergenţa ideilor în acea parte a lumii . Cum era şi firesc vom începe cu filosofia greacă , iar apoi cu cea romană (aceasta din urmă doar tangenţial , ştiut fiind că în marea majoritate a ei a fost una de import) şi vom termina cu corifeii filosofiei din toate timpurile , ce au schimbat  pentru totdeauna faţa acestei acestei arte .

Pythagora, înclina să accepte tot ce susţinea credinţa populară:” Era firesc ca nişte oameni care pretindeau că aud în sunetul bronzului sufletul sau geniul ce-l stăpâneşte şi care populau întreaga creaţie cu fiinţe impalpabile, genii sau suflete redeve red evenit nitee libere libere,, să implic implicee nen nenumă umărat ratele ele inteli inteligen genţe ţe active active în tot felul felul de revelaţii active, de la vise până la glasuri, ţiuituri de ureche şi acte instinctive ale animalelor.”36În legendele şi miturile Greciei, Pythagora era văzut ca un profet şi ca mag , iar toţi autorii ni-l prezintă ca ocupându-se împreună cu ucenicii săi îndeosebi de mantică . Lucian de Samosata îl prezintă pe filosof ; ca pe lângă cunoaşterea matematicii şi astronomiei ; şi ca pe un veritabil taumaturg , ca un “prezicător desăvârşit”. Ştiindu-se oroarea vărsării de sânge a lui Pythagora era decii normal dec normal ca ace acesta sta să interz interzică ică divina divinaţia ţia prin prin examin examinare areaa mărunt măruntaie aielor lor , 36

A.Bouche-Leclerqq –op.cit. , pag 36 A.Bouche-Lecler 20

 

adoptând în exclusivitate oniromantica şi libanomanţia . Şcoala lui Pythagora nu are o teorie ştiinţifică a divinaţiei , ea este înainte de toate , o instituţie religioasă ce îşi are consensul în sanctuarul cel mai respectat al manticii sacerdotale , la oracolul de la Delphi al cărui glas era însuşi Pythagora . îşi în înte teme meia ia în într trea eaga ga mora morală lă pe reve revela laţi ţie, e, admi admiţâ ţând nd chia chiar  r  Empedocles, îşi  posibilitatea şi realitatea unei legături om (suflet) şi Dumnezeu; dar limita acest  privilegiu doar la spiritele superioare ce nu mai au de parcurs până la desăvârşire decât patru trepte: prezicător, poet, medic, prinţ.

Thales din Milet, nega posibilitatea cunoaşterii viitorului susţinând că nu există decât legi fizice al căror efect nu putea fi prezis de inteligenţa umană. Cu alte cuvinte substituia divinaţiei inducţia ştiinţifică . “Să nu detestăm mantica, dar  să o explicăm adică să o privim ca pe o artă ale cărei metode, cel puţin unele dintre ele, conţin un element ştiinţific necunoscut ca atare şi căruia i se atribuie în mod greşit un caracter supranatural “ 37.

Xenophanes, are are o atit atitud udin inee de di disp spre reţţ faţă faţă de supe supers rsti tiţi ţiil ilee po popu pula lare re,, deoarece el opunea religiei elenice o idee mai înaltă despre divinitate şi se revolta văzând măreţia Fiinţei Absolute, substanţa veşnică a lucrurilor, în mod ruşinos desfigurată de mitologia antropomorfă. Este cunoscut ca unul ce a desfiinţat divina div inaţia ţia din temeli temeliee , eli elimin minând ând solici solicitud tudine ineaa Provid Providenţ enţei ei faţă faţă de intere interesel selee oamenilor .

Heraclit, menţine sufletul omenesc într-o stare de contopire desăvârşit cu focul primordial, care este sufletul şi legea lumii. Sufletul poate şi chiar trebuie să  participe într-o oarecare măsură la gândirea universală astfel încât divinaţia se numără printr aptitudinile sale fireşti şi printre cunoştinţele sale legitime . Singura metodă met odă divina divinato torie rie demnă demnă de raţiun raţiunea ea divină divină şi concil conciliab iabilă ilă cu filoso filosofia fia lui

37

A.Bouche-Leclerq—op.cit A.Bouche-Lecler q—op.cit , pag. 40 21

 

Heraclit era inspiraţia profetică , transmisă sufletului în timpul stării de veghe aşa cum o numeau pythiile şi sybilele .

Euripide, conchide că cel mai bun prezicător este cel ce face presupuneri corecte; de fapt el substituia inducţia logică divinaţiei supranaturale.

Cinicii, legau fericirea de stăpânirea de sine, nu ţineau seama de nimic din ceea ce atrage atenţia omului în exterior şi tinde să-i repună independenţa sub semnul întrebării. Ei nu negau neapărat existenţa unui zeu nevăzut , însă dacă Providenţa lui putea da sfaturi turmei oamenilor după bunul său plac , ea nu avea ce să-i spună înţeleptului care ştia că îşi găseşte fericirea în el însuşi . Ori în acest caz divinaţia nu era decât o înşelătorie , făcută f ăcută pentru spirite bolnave .

Cirenaicii, copleşesc cu dispreţ neliniştea interioară pe care o satisface ori o alină divinaţia. Întreaga lor filozofie consta în ştiinţa de a profita de momentul  prezent fără iscodirea trecutului , fără grija viitorului . De la ei vine contrasemnată de Epic Epicur ur , sp spus usaa lu luii Hora Horaţi ţiuu :”Fe :”Fere reşt şte-t e-tee să ce cerce rcetez tezii ce ceea ea ce treb trebui uiee să se întâmple mâine “.38 

Epicur, înlătură cu desăvârşire divinaţia, lipsindu-o atât de obiect, cât şi de agen ag ent: t: de obie obiect ct în într truc ucât ât univ univers ersul ul nu este este râ rând ndui uitt după după un plan plan ia iarr fizi fizica ca epicur epi cureic eicăă neagă neagă chiar chiar şi fat fatali alitat tatea ea natura naturală, lă, atribu atribuind ind atomul atomului ui o anumit anumităă sp spon onta tane neit itat atee in inco conş nşti tien entă tă,, de agen agentt căci căci nu ex exis istă tă Prov Provid iden enţă ţă.. “Cum “Cum să ne închipuim, că plecarea animalelor dintr-un loc este dictată de o divinitate, care se ocupă apoi de îndeplinirea acestor pronosticuri? Nu există nici măcar un singur  animal care ar voi să se supună acestui destin prostesc : cu atât mai mult , nu există nici un zeu care să-l stabilească .” 39 Niciodată de la Xenophanes încoace, Grecia nu mai auzise asemenea mod de exprimare. Nimeni nu cutează încă să atace astfel , fără înconjur , ideea de Providenţă şi chiar atomismul lui Democrit 38 39

Horaţiu—“Carmina” ; apud A.Bouche-Leclerq , op.cit. , pag. 44 Horaţiu—“Carmina” Epicur—“Epistula ad Pythocleu” apud A.Bouche-Leclerq A.Bouche-Leclerq , op. cit , pag.63 22

 

îngăduise ca umbra ei să dăinuie . Astfel Atena asista la naşterea şi evoluţia simultană a două sisteme materialiste , care ajungeau la consecinţe întru totul opuse , iar aceasta s-a întâmplat după ce văzuse cum spiritualismul a dat viaţă şcolilor antagoniste ale lui Platon şi Aristotel.

Cicero, consideră divinaţia flagelul spiritului omenesc, cum am arătat deja în altă parte a lucrării, şi crede că le face un mare serviciu semenilor lui izgonindu-o în rândul superstiţiilor de care filosofia trebuie să elibereze societatea umană:”Să isprăvim, cu absurda divinaţie întemeiată pe vise, precum şi cu celelalte feluri de a ghici. Căci la drept vorbind , superstiţia răspândită printre popoare , a înrobit aproape toate sufletele şi a luat cu asalt prostia omenească , a nimici superstiţia nu înseamnă - ţin să precizez acest lucru – nu înseamnă a aboli religia .” 40Credinţa în divinaţie era, de altminteri, mult diminuată în lumea greco-romană, în vremea în care Cicero ducea această ultimă bătălie.

Socrate, admira modul în care Providenţa a rânduit toate lucrurile pentru  binele omului şi a orientat către acest scop mişcările lumii, proprietăţile materiei, instinctele animalelor şi chiar instinctele propriei noastre firi. El clădeşte între om şi întreaga creaţie numeroase punţi de-a lungul cărora gândul lui împăcat aleargă în voie înspre trecut sau viitor . Această teleologie optimistă , în limitele căreia totul se sfârşeşte mereu spre binele omului , oferea divinaţiei o materie uriaşă pe care discipolii lui Socrate au şlefuit-o şi au diversificat-o după cum le-a fost voia . “Atunci când nu putem prevedea ceea ce ne va folosi în viitor, spune el, oare nu ne vin tot zeii în ajutor? Oare nu ei le dezvăluie , prin mantică , celor care le cer  sfatul ceea ce trebuie să se întâmple într-o zi şi nu ei le arată acelora cum se poate aj ajun unge ge la dezn deznod odăm ămân ântu tull cel cel mai mai feri ferici citt al tutu tuturo rorr fa fapt ptel elor or .”41Ob Obiş işnu nuia ia să să-i -i numească nebuni pe cei ce aşteaptă ca oracolele să le spună ceea ce zeii ne-au 40 41

Cicero –“De divinatione” ; II,72 A.Bouche-Leclerq—op.cit. A.Bouche-Lecler q—op.cit. , pag. 47 23

 

lăsat să cunoaştem cunoaştem prin noi înşine; înşine; a-i a -i întreba pe zei astfel de lucruri îi părea a fi lipsă de pietate. Era de asemenea încredinţat că purta el însuşi un oracol, al cărui glas îl asculta cu respect. Acela era “daimon-ul” lui – geniul său, fiinţă mitică prin care desemna inspiraţia divină, distinctă de propria-i conştiinţă. credeaa că divinaţia divinaţia este o instituţi instituţiee inviolabil inviolabilă, ă, că aceasta aceasta împreună împreună Platon, crede cu medicina sunt înrudite; numindu-le “ştiinţele lui Apollo”. Fusese la început îndrumătorul principal al medicinei psihologice şi continua să fie. Instituţiile religioase se bazează şi se întemeiază pe revelăriile oracolelor sau prin apariţii supran sup ranatu atural ralee sau inspir inspiraţi aţiee indivi individua duală. lă. Statul Statul se putea putea folosi folosi de prezic prezicăto ători ri speciali , însă fără să îşi încătuşeze libertatea în lanţurile hotărârilor lor. Priveşte mantica ca o formă a revelaţiei ,dar nu cea mai deplină . Platon ridică un edificiu original origin al pentru pentru a se înălţa înălţa de la pământ pământ la cer . Filos Filosofi ofiaa se află află în vârf, vârf, iar  mantica la bază , la îndemâna tuturor . Ne este cunoscut puternicul impuls pe care  platonismul l-a dat credinţelor spiritualiste ; iar neoplatonismul s-a dedicat fără reţinere apărării supranaturalului .

Aristotel, definea divinaţia ca o operaţiune de inducţie raţională sau o pură escrocherie. Recunoaşte doar visul ca apropiat manticii , şi rezumă foarte original că “nu este uşor nici să dispreţuieşti divinitatea , nici să crezi în ea “. 42 Cu toate acestea recunoaşte existenţa divinaţiei (ca preştiinţă) , însă ca rezultat al unei înzestrări fireşti ; ea fiind înnăscută în suflet ; aşadar , nu în afara lui , într-o legătură misterioasă c divinitatea , ci în propria-i natură i se relevă acestuia viitorul . Cei bolnavi şi cei melancolici posedă această aptitudine în cel mai înalt grad şi o pot duce până la extazul profetic (entuziasm) . Pe scurt Aristotel respinge divinaţia exterioară sau inductivă şi acceptă mantica subiectivă , reducându-o la o singură punere în practică a unei înzestrări deosebite . Astfel cei doi mari gânditori ai secolului IV î.Hr. Platon şi Aristotel ridicaseră două tabere care au continuat 42

Aristotel—“Dee divinatione per insomnia ad …” , pag.50 ; apud A.Bouche-Leclerq Aristotel—“D A.Bouche-Leclerq – op.cit. , pag 52 24

 

încă multă vreme ostilităţile , una dorind să includă ştiinţa în revelaţie , alta revelaţia în ştiinţă . Lupta era departe de a fi ostoită atunci când stoicii şi epicureii şi-au asumat-o la rândul lor şi au purtat-o cu o energie necunoscută până la ei . În aceste şcoli noi nu mai era vorba de teorie , ci de practică , iar înfruntarea a fost f ost cu atât mai violentă cu cât , de ambele părţi nu se mai lupta pentru adevăr , ci şi  pentru fericire . Vom termina cu un citat din Iamblichos ce defineşte divinaţia mai direct decât toţi ceilalţi şi mai complet pentru timpul când a fost redactată: ”Singurul sc scop op al vi vieţ eţii ii omen omeneş eşti ti este este ap apro ropi pier erea ea,, până până la iden identi tifi fica care, re, a omul omului ui cu Dumnezeu. A-L vedea pe Dumnezeu , a-I vorbi , a-L înţelege , a intra într-o mulţime de chipuri în legătură cu El , aceasta e dorinţa neostoită care arde mocnit  pretutindeni . De aceea divinaţia divinaţia va deveni ştiinţa ştiinţa prin excelenţă , căci este sing singura ura 43 ştiinţă care îngăduie cunoaşterea voinţei divine “.

1.5 DIVINAŢIA ŞI CREŞTINISMUL

Între creştinism şi magie magie exista undeva undeva o legătură , o porţiune porţiune de intersecţie intersecţie care s-a dovedit a fi mai târziu revelaţia supranaturală. Aşadar admiteau existenţa unei revelaţii revelaţii şi implicit implicit fiecare se folosea folosea de acest punct foarte important important pentru a-şi menţine supremaţia. Consensul tuturor scriitorilor creştini a fost să pună oracolele pe seama geniilor rele sau ale demonilor , căci folosirea acestor demoni era destul de superficială şi pe deasupra nici nu ştim cum ar fi putut ei prevedea viitorul când nici măcar nu-l ştiu. Dominaţia lor era absolută până în timpul venirii lui Iisus 43

Iamblichos—“De vita Pithagora” , 137 ; apud A.Bouche-Leclerq — op.cit. , pag. 54 25

 

Hristos, iar după, era extrem de greu de spus. Uneori creştinii s-au folosit de anumite oracole care au vestit venirea Domnului sau au recunoscut Treimea. Bineînţeles că practicile divinatorii rudimentare puteau trece fără prea multă greutate ca superstiţii sau înşelătorii. Clement Alexandrinul spunea că „Cele mai faimoase oracole mint , prezicătorii de tot felul nu sunt decât nişte impostori , iar  caprele sau cerbii sunt dresaţi pentru aceste activităţi”   44. Sfântul Ciprian al Cartaginei vorbeşte de toate iniţierile pe care a fost nevoit să le treacă şi despre metodele divinatorii cu care a trebuit să-şi bată capul, iar Sfântul Ioan Gură de Aur ia în râs toate aceste superstiţii ce devin împovărătoare pentru bietul om. Cu toate acestea creştinii nu puteau merge foarte departe deoarece ideea revelaţiei era stabilă în mintea lor şi totul la un moment dat avea amprenta ei. El re recu cuno noşt ştea ea ce cell puţi puţinn în pl plan an teor teoret etic ic in insp spir iraţ aţia ia supra suprana natu tura rală lă a oraco oracole lelo lor, r, 45 adăugând că această inspiraţie venea nu de la Dumnezeu Dumne zeu ci de la diavol. Pentru a se afirma acest lucru era necesar ca să se arate că oracolele au dat sfaturi amăgitoare, imorale, funeste celor ce l-au urmat şi acest lucru nu era deloc greu dar se pare că au neglijat un aspect destul d important şi anume că au cedat ispitei de a le arăta adversarilor adevăruri bazate chiar pe oracolele mult-hulite. Ei  pomeneau cu plăcere nu numai de oracolele sibyline sau cărţile lui Hermes Trismegistul, pe care elenismul le putea acuza ca apocrife, ci şi de oracolele autentice extrase din culegerea lui Porfiriu. Lactanţiu în “Epistola ad Pentadium” în capitolul 70 invocă în favoarea nemuririi sufletului profeţiile sybilelor şi răspunsul lui Apollo Milesianul. Întreaga problemă a creştinilor era de a explica două concepte esenţiale în arta divinatorie: 1 – cum era cu putinţă ca demonii să cunoască viitorul, care era taina lui Dumnezeu ; şi 2 – în ce scop sspuneau puneau ei adevărul. 44 45

Clement Alexandrinul Alexandrinul -- “Protrepticon” ; I,2 apud A.Bouche-Leclerq A.Bouche-Leclerq –op.cit. , pag 32 Corinteni X,20 26

 

La prima problemă ridicată de păgâni, Tertulian spune că demonii au jefuit scrierile scrier ile profeţilor profeţilor şi le-au însuşit folosindu folosindu-le -le în oracolele oracolele lor.46 Lactanţiu spune că demonii au luat pentru totdeauna locul adevăraţilor zei ai păgânilor, care au fost la origine oameni muritori;47 mantica în acest caz este demonică dar veridică – aşa cum evocarea morţilor arată nemurirea sufletului sau ca în cazul visului care poate fi veridic uneori: visul lui Faraon. Creştinismului îi rămânea să facă diferenţa; ca şi în cazul manticii; între visele venite de la Dumnezeu, cele venite de la demoni şi cele care sunt pur şi simplu produsul natural al activităţii psihice.

Synesius — readuce argumentele lui Plotin în favoarea divinaţiei. El susţine că dependenţa reciprocă dintre toate părţile universului face ca fiecare fenomen să fie o “scriptură limpede a viitorului”. 48 Dacă păsările ar fi înzestrate cu inteligenţă, oamenii le-ar furniza prevestiri, aşa cum ne oferă ele nouă: s-ar constitui o antroposcopie.49E fermecat de atenţia Providenţei, care face în aşa fel încât mângâierea sa să fie la îndemâna tuturor şi oferă oamenilor modalitatea de a  profita cât mai bine de un timp care altminteri ar fi pie pierdut. rdut. În teoria sa toate vis visele ele sunt adevărate. De aceea trebuie doar să înveţe a le descifra în sine, făcându-şi o educaţie personală care nu ar putea fi compensată de nenumăratele cărţi scrise pe această temă. Este chiar aspru cu cei ce nu vor să înveţe limbajul revelaţiei divine; 50

iar cei ce nu visează sunt părăsiţi de Dumnezeu. Fericitul Augustin – în timp timp ce Bise Biseri rica ca Orie Orient ntul ului ui ră rămâ mâne neaa desc deschi hisă să filosofiei de care era irezistibil atrasă, Biserica latină, disciplinată ca o armată, stabilea ansamblul credinţelor sub îndrumarea Fericitului Augustin. Acesta scrie “ De divinatione daemonum” , unde restrânge partea înşelătorească a oracolelor, 46

Tertulian—“Apologeticum”, 22 apud A.Bouche-Leclerq—op.cit., Tertulian—“Apologeticum”, A.Bouche-Leclerq—op.cit., pag. 45 se susţine teza filosofului grec Evhemeros (pentru prima dată de către un creştin) prin care zeii nu sunt decât oameni îndumnezeiţi sau mai exact foşti muritori cu merite “prisositoare”. 48 Synesius—„De Insomniis” apud A.Bouche-Leclerq—op. A.Bouche-Leclerq—op. cit., pag. 46 49 teza este interesantă numai în cazul unei cunoaşteri empirico-fizice a realităţilor naturale, pentru că doar aşa oamenii pot  prevesti un viitor viitor păsărilor sau animalelor; este credem şi înţelegerea corectă corectă a spuselor lui lui Synesius. 50 Bineînţeles părăsirea părăsirea este doar metaforică deoarece Pronia lucrează unde şi când nu te aştepţi. 47

27

 

întrucât socoteşte că toată taina lor se lămureşte pe deplin prin intervenţia îngerilor  răi. Credea atât de mult în miraculos încât explica cum acţionează demonul asupra imag im agin inaţ aţie ieii unei unei va vaci ci eg egip ipte tene ne pent pentru ru ca ac acea east staa să ză zămi misl slea easc scăă un viţe viţell cu trăsăturile lui Apis.51Pe vremuri Dumnezeu a vorbit fie prin intervenţie directă, fie  prin intermediul unor glasuri glasuri misterioase, fie prin vis patriarhilor patriarhilor lui Israel, fie prin inspiraţie profeţilor şi chiar sibylelor, faţă de care Fericitul Augustin are o mare admiraţie. Primirea sibylelor în cetatea lui Dumnezeu este şi unul din motivele  prin care s-au recunoscut anumite greşeli doctrinare la acest mare scriitor şi apologet bisericesc. Dumnezeu îşi rezervă dreptul de a trimite, din vreme în vreme, sfaturi prin intermediul viselor şi Augustin dă chiar câteva exemple din vremea sa. Revelaţiile demonice iau aceleaşi înfăţişări, pentru că diavolul imită,  pe cât îi stă în putinţă, procedeele divine, existând astfel şi vise şi profeţii diabolice, acestea fiind singurele forme de divinaţie ce îi pot înşela pe creştini. Pentru Pent ru a explica explica preştiinţa preştiinţa demonilor demonilor pune cap la cap diferitele diferitele argumente argumente aduse  până la el; demonii au înzestrări superioare faţă de ale noastre, în stare să se deplaseze rapid deoarece au un trup aerian şi o experienţă acumulată de secole, descoperind şi interpretând semne numeroase sau prevestiri naturale necunoscute oameni oam enilor lor;; citesc citesc de asemen asemenea ea gân gândul dul oameni oamenilor lor.. În sfârşi sfârşit,t, cunosc cunosc cauzel cauzelee supranaturale, adică gândul lui Dumnezeu, pe care îl surprind în profeţii şi  propriile lor intenţii.52 Devenind religie de stat în 381, la Roma au început să se critice actele divinatorii ca fiind supravieţuiri intolerabile ale cultelor păgâne şi s-a mers până la represiune şi persecuţii pentru a se obţine câştig de cauză. Acestea se pot explica  prin stadiul în care se aflau romanii în perioada decăderii imperiului; excesele lor  în ceea ce priveau superstiţiile erau deplânse chiar de un istoric al acelor timpuri: 51

Fer. Augustin—“De civitate Dei”; XVIII,5 Încă o idee cu care Biserica nu poate fi de acord, în cazul acesta Dumnezeu ar deveni previzibil şi implicit mărginit în  puterea Sa. 52

28

 

Ammianus Marcelinus, ce nu putea fi suspectat de părtinitate căci aparţinea vechii religii păgâne. Mai multe concilii, dar în special cel de la Roma din anul 721, prezidat de  papa Grigorie II, a precizat că orice fel de practică superstiţioasă va duce la excomunicare şi în consecinţă i se va interzice celui vizat administrarea Sfintei Împărtăşanii. Cărţile de astrologie sau de magie trebuiau arse, ceea ce împăraţii Honoriu şi Teodosie II au şi ordonat să se facă de faţă cu episcopii. În a sa “Ordonanţă a păcii”, Carol cel Mare a recomandat r ecomandat ca magicienii şi ghicitorii să fie trimişi la închisoare şi să fie lăsaţi acolo până vor promite că se vor îndrepta. Ordonanţele regelui Carol VII au cerut categoric ca nu numai ghicitorii să fie închişi ci şi cei ce îi consultă şi chiar aceia ce nu-i denunţau justiţiei. Beda Venerabilul şi papa Grigorie III cereau ca oricine se încredea în auguri sau în ghicit să facă o penitenţă de la 6 luni la 3 ani. Aceste timpuri erau neclare şi din pricina jurisdicţiei Bisericii, deoarece statul se confunda aproape întotdeauna cu Biserica şi anumite acte deveneau şi canonice şi legislative, mai ales în Occident. La conc concil iliu iull di dinn Asde Asde,, în 506, 506, s-a s-a inte interz rzis is prin prin apli aplica care reaa pede pedeps psei ei cu excomunicarea(deşi nu a fost un sinod religios propriu-zis), prezicerea prin “sortes sanctorum”(sorţii sfinţilor), ceea ce însemna să deschizi la întâmplare Sfânta Evanghelie, epistolele pauline, cărţile profeţilor şi să consideri prima frază citită acolo drept profeţie. Teologii acceptau sorţii de partaj, sorţii de consultare(sau  judecata lui Dumnezeu) dar nu sorţii de ghicit. Preoţilor tentaţi să întrebe astrele aşa cum făcuse Fericitul Augustin în tinereţe, înainte de a combate astrologia  judiciară; canonul 36 al sinodului din Laodicea le preciza: preoţii şi clerul nu trebuie să fie nici vrăjitori, nici matematicieni, nici astrologi.53 53

Prin matematicieni în vechime se înţelegeau cei ce căutau dincolo de divinitate rostul sau apariţia lumii , cei ce se ocupau cu explicarea supranaturalului. supranaturalului. 29

 

Conciliul IV de la Toledo, în 663, i-a condamnat pe călugării care cereau  părerea ghicitorilor să-şi ispăşească acest păcat în mănăstire pentru toată viaţa; iar  în Renaştere papa Leon X a dat bula :”Supernae discipozitionis arbitrio” prin carei avertiza pe membrii clerului că vor fi lipsiţi de beneficii şi de slujbe dacă  practicau artele divinatorii. divinatorii. Iată deci ce pedepse riscau, încă din secolul V, cei ce căutau să ghicească viitorul: anateme, excomunicări, penitenţe publice, posturi, exilări, închisori; iar  faptul că, din generaţie în generaţie, aceste interdicţii au trebuit înnoite dovedeşte că populaţia le încălca cu o pasiune căreia nu putea să-i reziste. Într-adevăr era imposibil să fie dezrădăcinate nişte obiceiuri căpătate în decu de curs rs de 3000 3000 de ani, ani, di dinn Sume Sumerr şi ba bazi zinu null Indu Indusu sulu luii şi ca care re de al altf tfel el,, corespund coresp undeau eau struct structuri uriii inconş inconştie tientu ntului lui omenes omenescc care care presup presupune une inevit inevitabi abill gândirea magică. Occidentul s-a găsit într-o situaţie stânjenitoare şi fără precedent. Pe de o parte părea nedrept să denigrezi milioanele de indivizi caldeeni, asirieni, egipteni, perşi, greci, romani care practicaseră divinaţia cu girul unor filosofi extraordinari, iar pe de altă parte nu puteau fi ignorate argumentele contrare, de cea mai înaltă calitate spirituală ale unor gânditori eminenţi ca Sfinţii Părinţii şi scriitorii bisericeşti.  Nu vom termina acest subcapitol până nu vom arăta unele teorii cr creş eşti tine ne(p (pen entr truu că vi vinn di dinn medi mediul ul creş creşti tin) n) ce înce încear arcă că o conc concor orda danţ nţăă a creştinismului cu artele divinatorii. Prima lucrare capitală în această privinţă, a fost cea publicată la Wittenberg în 1553 de Kaspar Peucer, medic şi matematician, ginerele lui Melanchton, având tit titlul lul:”C :”Comm omment entari arius us de praeci praecipiu piuss generi generibus bus divina divinatio tionum num”. ”. Peucer Peucer trece trece în revistă toate genurile de divinaţie pentru a “repara sfintele profeţii şi prezicerile

30

 

naturale de imposturile unor spirite viclene şi de prefăcătoriile superstiţiilor.”54 A fost citită cu aviditate, căci fiecare voia să ştie ce este îngăduit şi ce nu unui bun creştin. Autorul a înlăturat cu oroare o parte din divinaţia greco-romană care reflecta superstiţia ca fiică a necunoaşterii de Dumnezeu şi a neîncrederii cum er erau au cl cler erom oman anţi ţia( a(ra ramu mura ra vech vechee – citi citire reaa în bobi bobi de poru porumb mb), ), piro piroma manţ nţia ia şi cledomanţia(citirea fumului sacrificial).55În schimb aduce omagiu fiziognomiei şi cleromanţiei pe care le include în semiotică, parte a medicinei referitoare la semne, şi mai ales astrologiei(Melanchton însuşi fiind un adept al acesteia). El găseşt găs eştee că prezic preziceri erile le popula populare re sunt sunt corect corecte, e, credea credea neînce neîncetat tat în terato teratosco scopie pie,,  preziceri făcute pe baza naşterilor naşterilor monstruoase şi a minunilor. Acest mare umanist  protestant nu este mai puţin credul decât păgânii pe care-i dezaprobă. El confirmă ca fiind adevărate poveştile cu vârcolaci, dând chiar exemple demne de o carte de  basme. Afir Af irmă mă că un bun bun creş creşti tinn poat poatee să prev prevad adăă viit viitor orul ul după după feno fenome mene nele le meteor met eorolo ologic gicee cu condiţ condiţia ia să deoseb deosebeas ească că bine bine fenome fenomenel nele; e; ploile ploile,, zăpezi zăpezile, le, vântul nu sunt altceva decât efectele unor cauze stabile. Dar dacă sunt văzuţi mai mulţi sori pe cer , cum a văzut chiar el pe 21 martie 1551, înainte de confederarea regelui Franţei şi a prinţilor din Germania, acest lucru e foarte semnificativ. Explică de ce trebuie să ne temem de cercurile din jurul soarelui, deoarece ele indică luptele ce se vor ivi pentru întâietate în slujbele ecclesiale şi politice. Enciclopedia lui Peucer a sporit gustul oamenilor pentru divinaţie, aşa încât Biserica a trebuit să reamintească energic că ea nu permite nici un fel de divinaţie. Conciliul de le Milano din 1565 i-a sfătuit insistent pe episcopi să pedepsească fără milă acest gen de delicte. Cu toate acestea divinaţia a rămas întipărită in 54

Kaspar Peucer—“Commentarius Peucer—“Commentarius de praecipius generibus divinationum” apud Alexandrian—“Istoria ştiinţelor oculte” ; Buc. 1994; pag. 192 55 Kaspar Peucer—“Les Devins ou commentaires des principales sortes de divinations”; Anvers 1584 apud Alexandrian—  op.cit.; pag. 192 31

 

mintea oamenilor şi era normal aceasta în moment ce regina Caterina de Medici îşi întreba mereu ghicitorii, cînd preoţii sfidând pedepsele şi bătând drumurile cu un beţişor de divinaţie, comentându-l pe Nostradamus sau chiar având faimă de mari magicieni, cum i se întâmpla lui Belot, preot din Milmonts ce-şi punea oracolele în versuri. A doua teorie conciliară aparţine savantului creştin Gabriel Naude ce a vrut să stabilească o deosebire între “magia permisivă” şi magia interzisă şi practicată ilegal. El explică existenţa a patru feluri de magii, dintre care numai una, goeţia,  poate fi criticată, cr iticată, deoarece cheamă demonii în scopuri criminale:” Numai acela se  poate numi magician, care face un pact cu diavolul pentru a se servi de el în orice va voi să-l folosească.”56Este tocmai magia folosită înainte de creştinism; iar cele trei magii permisive sunt: ”Acea magie sacră şi divină care se recunoaşte în lucrările ei cu totul excepţionale şi supranaturale cum ar fi profeţia, miracolul, glosolalia.”57A doua este: ”Teurgia sau magia albă care sub forma religiei ordonă  posturile şi abstinenţa, pioşenia, curăţenia, neprihănirea şi integritatea în viaţă,  pentru ca sufletul care vrea să comunice cu zeităţiile superioare să nu fie împiedicat de la aceasta de trupul său pângărit şi întinat”.58Iar a treia magie  permisivă este cea naturală…”care nu-i altceva decât o fizică practică, precum 59

fizi fizica ca e o magi magiee cont contem empl plat ativ ivă. ă.”” Ac Acea east stăă magi magiee cont contem empl plat ativ ivă, ă, perm permis isăă creştinilor creşti nilor,, cuprinde cuprinde după Naude: Naude: medic medicina, ina, chimia, chimia, astronomia astronomia,, fiziognomia fiziognomia,, oniros oni roscop copia, ia, chiroma chiromanţi nţia, a, helios helioscop copia ia şi geoman geomanţia ţia.. Consta Constatăm tăm aici aici prin prin ce aranjamente gândirea magică inseparabilă de spiritul omenesc şi-a atras de partea sa dogmele cele mai puternice, deoarece ea apare în creştinism cu toate apelurile şi ordinelor repetate ale Bisericii universale. 56

Gabriel Naude—“Apologie pour tous les grandes hommes qui ont ette fanssement soupconnezde magie”; Paris 1625 apud Alexandrian—op.cit.; Alexandrian—op .cit.; pag.13 57 ibidem ; pag.13 58 ibidem ; pag 14 59 ibidem ; pag. 14 32

 

Divinaţia antică nu a fost aşadar o simplă reverie exploatată de şarlatani; ea a fost în esenţă o relaţie intelectuală cu demonii sau cu îngerii cei răi. În faţa acestor două teorii, ,rămâne doar să privim cu mult mai multă atenţie fenomenul divinatic, să-l recunoaştem ca existând şi să-l explicăm în fond ca neaparţinând creştinismului şi poate nu să încercăm punţi de legătură forţate şi neavenite sau catalogări exclusiviste improprii religiei creştine.

1.6 DIVINAŢIA ŞI PROFETISMUL Profeţia este definită ca fiind un fenomen religios prin care se transmite un mesaj, aproape mesaj, aproape întotdeaun întotdeaunaa de către Dumnezeu, prin intermediu intermediull unui profet sau  prooroc. Mesajele transmise puteau fi referitoare la viitor, dar puteau fi şi de încurajare, avertizare sau informaţie. Aceşti profeţi proorocesc în extaz sau printro autoinducere a stării euforice, cum este cazul şamanilor sau vracilor. Cuvântul “profet” provine din grecescul “ προ”=înainte şi “φιµι”=a vorbi, deci anunţarea unui fapt înainte de a se fi întâmplat, cunoaşterea lucrurilor înainte de a se întâmpla. Dar se poate spune şi că prezicerea este diferită de profeţie, deoarece prima relevă o perioadă limitată de timp(1 an, 10 ani,), iar cea de-a doua, anumite evenimente fericite sau catastrofe ce aşteaptă omenirea sau un anumit popor, de obicei poporul ales. Teologii creştini făceau diferenţă între prezicere(facultate pe care o au sfinţii de a prezi rezice ce ziua ziua şi ora morţ morţiii şi prin rin exti xtinde ndere un eve evenime nimennt pre reci cis) s),,  profeţie(facultate de a prezice un şir de evenimente), viziunea spirituală(imagine halucinatorie a unei acţiuni trecute sau viitoare). Toate acestea erau revelaţii

33

 

interioare, transmise direct de la Dumnezeu sufletului(revelaţia exterioară fiind cuvintele şi vocile cereşti). Divinaţia priveşte prezentul şi viitorul, pe când profeţia numai viitorul; iar  acesta este şi marea diferenţă dintre cele două concepte, evident după inspiraţia recunoscută a unuia în defavoarea celuilalt. Diferenţa dintre profet şi ghicitor este asemănătoare celei dintre religie şi magie; căci una are girul autorităţilor de stat, cealaltă nu, iar diferenţa supremă se admite la nivelul acceptării supranaturalului ca sacru şi ca receptare a nivelului moral al celei mai puternice. Empir Emp iric ic se poat poatee obse observ rvaa că ma magi giii sa sauu ghic ghicit itor orii ii sunt sunt prof profeţ eţii ii relig religie ieii anterioare, acum renegate şi depăşite. Nu se poate trece decât peste tot ce a însemnat revelaţie trecută, tot ce e legat de religia pierdută va deveni anatematizat, iar mai apoi odată cu trecerea anilor, cineva va voi să redescopere ideea centrală religioasă din fiecare colţişor de lume –sacrul- şi să-l proiecteze asupra concepţiei religioase în general. Este adevărat că odată cu instaurarea instaurarea marii religii, complete, complete, este normal ca  promotorii ei să devină profeţi şi să ocupe un loc privilegiat. Nu există înlăturare de religie fără luptă, chiar o luptă interioară, ideologică, spirituală dusă uneori  până la Inchiziţie sau cruciade. Credinţa este cel mai intim simţământ al fiecărei  persoane umane şi inconştient fiecare dintre noi luptăm pentru a ne dovedi sau apăra propria credinţă; totul se poate reduce la autoconservare. Este probabil “chipul lui Dumnezeu” ce stă ascuns în noi şi ne ghidează să înţelegem ceea ce nici nu e nevoie în esenţă, ci doar să simţim; totul este adiacent inimii şi implicit iu iubi biri rii; i; at atun unci ci când când vom vom iubi iubi,, vom vom înţe înţele lege ge şi vom vom vede vedeaa apro apropi piin indu du-s -see “asemănarea” Creatorului şi ne vom simţi oameni. În religia creştină, profetul este ales de Dumnezeu să transmită mesajul Său sau să devină un lider al poporului Său. Profetul este “omul lui Dumnezeu”. 34

 

 Numai că acest lucru a fost valabil până la venirea Mântuitorului, atunci când Însuşi Dumnezeu a coborât pe pământ şi a devenit Dumnezeu-Om, însuşindu-şi natura umană pentru a o îndumnezei. Este apogeul. De acum încolo profetismul nu mai are rost în religia creştină; şi dacă observăm atent profeţii sunt “crainicii noii religii, fiind deci evident sfârşitul rolului lor în creştinism. Cei ce se cred acum profeţi, sunt falşi, căci profetismul a încetat acum 2000 de ani şi Sfântul Apostol Pavel a înţeles primul acest lucru. Nu mai este nevoie de instituţia  profetismului, căci suntem liberi şi cunoaştem cunoaştem adevărul. Toată această înţelegere se referă la profeţii propriu-zis, iar nu la aceia ce  proorocesc “a ghicitură”, ce prevăd catastrofele. Ei nu profeţesc (nu anunţă), ci recepţionează voia lui Dumnezeu şi o expun oamenilor într-un mod lămurit şi cât se poate de simplu.60 În ac acce cepţ pţia ia co comu mună nă “pro “profet fetul ul”” in indi dică că baza baza unei unei re reli ligi gii, i, iniţ iniţia iato toru rull sa sauu renovatorul alteia, iar acest termen e impropriu din punct de vedere creştin deoarece şi etimologic acesta nu are atâta forţă spirituală pentru a determina cursul unei religii sau de a o schimba. Aceştia nu sunt decât inovatorii de religii, gnostici  – anunţându-şi religia, care deveneau implicit proprii proprii profeţi – un nonsens.

1.7 METODELE DIVINATORII GENERALE În dialogul “Phaidos”(344 î.Hr.), Platon distinge două tipuri de divinaţie: --divinaţia intuitivă, extatică sau profetică, inspirată direct de divinitate şi cons co nsid ider erat atăă de el cel cel mai mai ut util il dar dar al ze zeil ilor or,, mani manife fest stat atăă prin prin ne nebbunie unie divină(Θειαµανια ) numită de aceea “µαντικε”(τεχνε).

60

Astfel profeţii Vechiului Testament pot fi numiţi şi oameni ai lui Dumnezeu. 35

 

--divinaţia inductivă sau artificială, constând în interpretarea semnelor divine ( forme indirecte de manifestare a divinităţii pe baza unor deprinderi formate şi  perpetuate prin observaţie şi experienţă, care duseseră la constituirea unei arte divinatorii(οιονιστικε). În conc concep epţi ţiaa sa, sa, mant mantic icaa pr prof ofet etic icăă re rezi zidă dă într într-o -o ca capa paci cita tate te divi divina nato tori riee înnăscută, intuitivă, iraţională şi e superioară celei artificiale, în măsura în care intuiţia este superioară raţiunii însăşi. El nu exclude din mantică decât o singură categorie de fenomene revelatoare  – cuvântul direct al zeilor care se manifestă dinaintea oamenilor şi le grăieşte cu un glas glas percep perceptib tibil il la niv nivelu elull simţur simţurilo ilor; r; şi într-ad într-adevă evăr, r, aceast aceastaa nu mai este este divinaţie propriu-zisă, ci o revelaţie ce se împlineşte în afara omului şi fără  participarea lui, întru totul comparabilă cu o carte pe care am primit-o gata scrisă din cer. Din punct de vedere raţional, divinaţia subiectivă o precede pe cealaltă, de vreme ce regulile acesteia din urmă nu sunt numai rodul experienţei şi a fost necesar ca ele să fie revelate mai întâi unor iniţiatori privilegiaţi. Divinaţia conjuncturală presupune aşadar, ca impuls iniţial, revelaţia interioară: însă, dacă vrem să nu confundăm cu mantica propriu-zisă, inspiraţia Muzelor, care a rămas distinctă, vom recunoaşte totuşi, de îndată ce vom fi aruncat o privire asupra originilor istoriei greceşti, faptul că divinaţia inductivă a fost practicată înaintea celeilalte. Conform Con form menţiu menţiunil nilor or din epopee epopeele le homeri homerice ce în epoca epoca eroică eroică e atesta atestată tă existenţa unor iniţiaţi ( Calchas, Tiresias, Melampous) care primiseră de la zei legile inducţiei divinatorii. E.Rohde e de părere că mantica extatică intuitivă nu a fost fost de la în înce cepu putt cuno cunosc scut utăă de gr grec eci, i, dată dată fiin fiindd abse absenţ nţaa ei din din poem poemel elee homerice.61La rândul său E.R.Dodds îl contrazice, afirmând că profeţia extatică e 61

E.Rohde—“Psyche”, Buc.1985 , pag. 245-247 apud Cicero “Despre divinaţie”, intr., pag.XXI 36

 

la fel de veche în Grecia ca şi cultul lui Apollo şi că tăcerea lui Homer nu e un argument decisiv.62 Aproape toţi cei ce au studiat această problemă considerau că la începutul epocii istorice, în Grecia, divinaţia inductivă nu mai are un rol preponderent şi că ea pierde teren în favoarea celei intuitive, profetice sau oraculare, practicată de corporaţii sacerdotale, în care cea mai importantă a fost cea de la Delphi, centrul divinaţiei bazată pe “ενθουσιασµοs” sau mai exact spus pe posesiunea divină. Prestigiul oracolului delphic controlat şi întreţinut cu grijă timp de secole de amfitectonia delphică (liga cetăţilor din jur) va scădea treptat în intensitate, în  parte datorită unor cazuri de ordin intern: imprecizia oracolelor şi venalitatea sacerdoţilor delphici. Dodds explică prestigiul constant al oracolului din Delphi prin nevoia de  protecţie supranaturală pe care o putea oferi oamenilor, chiar dacă grecii erau conştienţi de posibilitatea fraudelor. Diminuarea importanţei oracolului o pune pe seama scepticismului grecilor, datorat şi progresului raţionalismului şi consideră că oamenilor li se ofereau acum şi alte forme de securitate. Odată cu cuceririle lui Alexandru au apărut şi alte forme de divinaţie în Grecia “importate”: Isis, Serapis, Amon, Cybele; invazia astrologiei va avea un aport la fel de consistent ca şi mantica extatică, dar i se va opune prin aparenta rigoare a deducţiilor. Secolele următoare vor contribui la rafinarea unor concepte ce ţin de practica divinatorie, cum ar fi cel de posesie divină, prin implicarea lui în felurit fenomene  psihice. Penetraţia cultelor orientale accentuează predispoziţia spre extatic şi miraculos, întreţinută şi de personaje legendare ca taumaturgii Apollonius din Tyana şi Alexandru. Aceste practici miraculoase beneficiau şi de suportul filosofic 62

al teoriilor elaborate de stoici, cea a armoniei cosmice ( σιµπαθεια ) sau de

E.R.Dodds—“Dialectica E.R.Dodds—“Di alectica spiritului grec” , Buc.1984 ,pag.91 apud Cicero op.cit. , pag XXIII 37

 

neoplatonicieni – cea a emanaţiei ( απορρχοε), care permitea rezolvarea unor   probleme înrudite: a providenţei, providenţei, a astrologiei, astrologiei, a divinaţiei şi a magi magiei. ei. Atât stoicul Posidonius cât şi neoplatonicul Plotin, autorii celor două teorii văd în interacţiunea naturală a lucrurilor din univers o posibilă explicaţie a actelor  divinatorii, mai ales celor de natură astrologică. În contextul unui atac general asupra astrologiei ei îi conferă o motivaţie plauzibilă şi un suport teoretic. Pentru explicarea metodelor divinatorii în general am ales Grecia deoarece aici s-a dezvoltat o întreagă filozofie a manticii, prin care toate practicile erau cercetate şi se cunoaşte, mai ales după cuceririle lui Alexandru Macedon, că Grecia devine “cosmopolită” prin excelenţă şi de-a lungul teritoriului ei găsim şi tehnici divinatorii chaldeene sau egiptene. Dintre toate metodele manticii (şi sunt sute) vom alege să examinăm doar pe cele mai importante, cele ce au reţinut lumea antichităţii foarte mult timp, păstrate din Evul Mediu până astăzi, folosite îndeobşte de filosofi - pentru explicarea teoriilor lor şi de conducătorii statali pentru menţinerea puterii sau simpli oameni dornici de a-şi cunoaşte viitorul. Vom accepta împărţirea folosită de A.Bouche-Leclerq, începând cu divinaţia inductivă, cea mai apropiată de sufletul omenesc, unde toţi pot deveni profeţi şi încrederea este şi mai mare chiar dacă imaginaţia joacă un rol preponderent; iar  apoi vom continua cu divinaţia intuitivă, ceva mai evoluată din punct de vedere

 psihologic şi vom urmări în special evoluţia oraculară oraculară a ei.  

38

 

 

2. DIVINAŢIA INDUCTIVĂ

2.1 INTRODUCERE 39

 

Acea Ac east stăă part partee a di divi vina naţi ţiei ei nu cons consti titu tuie ie re rezu zult ltat atul ul dire direct ct al insp inspir iraţ aţie ieii supran sup ranatu atural rale, e, ci o inducţ inducţie ie ipo ipotet tetică ică sau conjun conjunctu ctural ralăă înteme întemeiat iatăă prin prin fapte fapte cunosc cun oscute ute prin prin observ observaţi aţie; e; est estee interp interpret retare areaa semnel semnelor or ext exteri erioar oaree care care ascund ascund gândir gân direa ea divină divină.. Punere Punereaa în practi practică că a acestu acestuii proced procedeu eu intele intelectu ctual al implic implicaa rezolvarea prealabilă a unei chestiuni care se ivea mereu pentru fiecare caz  particular. Cum îşi puteau da seama tălmăcitorii dacă e cazul să abordeze un fapt  printr-o interpretare orientată în direcţia cauzelor şi a raporturilor supranaturale? La început, nu a existat nici o dificultate – epocile primitive nu cunoşteau, la drept vorbind, legile naturale. Judecând după analogie, oamenii atribuiau toate fenomenele pe care socoteau că nu le-au pricinuit ei înşişi, acţiunii unor fiinţe invizibile înzestrate, asemenea lor cu inteligenţă şi voinţă; totul era în vremea aceea, intervenţie supranaturală, materie pentru conjuncturile divinatorii. Era doar  treaba prezicătorilor, a oamenilor privilegiaţi pe care zeii i-au înzestrat cu o aptitudine specială, să discearnă, în spectacolul mişcător al lucrurilor, semnele voinţelor celeste. Nişte păsări care gânguresc în copac nu i-ar spune nimic unui muritor de rând, ele însă îi destăinuie lui Melampous o întreagă istorie secretă, pe care o cunoaşte, cu ajutorul lor în cele mai mici amănunte. Pe măsură ce experienţa descoperă un număr din ce în ce mai mare de raport rap orturi uri inv invari ariabi abile le între între fap faptel telee obs observ ervate ate,, cele cele fără o cauză cauză limped limpede, e, sau  prodigiile se împuţinează, iar din moment ce lumea este rânduită astfel se pare că arta divinatorie trebuie să se refugieze, împreună cu întâmplarea şi arbitrariul, întrun număr mic de fapte neexplicate. Această artă s-a constituit deja într-o ştiinţă tradiţională care nu poate şi nici nu vrea să cedeze domeniul cucerit. Pe măsură ce un semn, interpretat până în acel moment ca fatidic, este clarificat printre faptele naturale, ea invocă un postulat care menţine spiritul în sfera miraculosului, mai

40

 

 precis, arată că fenomenul în discuţie are cu totul alte cauze şi un cu totul alt scop decât cauzele sale naturale, fiind produs cu o anume intenţie de Providenţă.  Nu ar fi de nici un folos să demonstrăm unui om care consideră că divinitatea se poate folosi, pentru a-şi manifesta gândul, de fenomenele cele mai conforme legilor naturii, că trosnetele lemnului sunt rezultatul unor acţiuni mecanice. A doua parte în care incidentele prodigioase se deosebesc de faptele obişnuite şi fireşti se observă în Grecia odată cu vârsta eroică. În acest stadiu de evoluţie, divinaţia conjuncturală dispunea de toate mijloacele proprii şi dobândea aspectul unei ştiinţe raţionale, ştiinţa cauzelor şi a scopurilor supranaturale. Ea cunoştea, pe de o parte, unele semne cu necesitate fatidice, în măsura în care erau miraculoase, acelea fiind neprevăzute şi în număr nelimitat, pe de altă parte, identifica un număr limitat de semne naturale, al căror înţeles se stabilise printr-o convenţie de moment, o experienţă anterioară sau o anumită revelaţie. Acest tip de divinaţie nu  putea merge mai departe fără să decadă, căci miracolul este hrana necesară oricărei orică rei credinţe care pune în joc forţe supranatura supranaturale. le. Cu toate că filosofia filosofia însăşi căuta cu orice chip să salveze rămăşiţele cele mai respectate ale trecutului, în fapt lumina lum ina care care risipe risipeaa ilu iluzia zia prodig prodigiil iilor or zdrunc zdruncina ina puţin puţin câte câte puţin puţin credin credinţa ţa în divinaţia inductivă. Nu se mai putea atribui fără o anumită ezitare un înţeles divin unor fapte ce se explicau într-un chip mulţumitor în absenţa unei intervenţii superioare. Cunoştinţele ornithologice şi anatomice, de pildă, făceau ca prezicerile întemeiate pe actele instinctive ale păsărilor şi pe aspectul măruntaielor unei victime să fie deosebit de suspecte. Metoda Met oda conjun conjunctu ctural ralăă cedeaz cedeazăă în acel acel moment moment locul locul de onoare onoare intuiţ intuiţiei iei  profetice, exaltării care, adusă de cultele zgomotoase ale Asiei Mici, venise să reaprindă imaginaţia domolită a grecilor. În timp ce revelaţia se revarsă în valuri din această sursă nouă, deschisă către ceea ce este mai profund în sufletul omenesc şi mai depărtat de privirea iscoditoare a ştiinţei, mantica inductivă nu va 41

 

mai fi reprezentată decât de prezicători obscuri. Fiind sustrasă însă, tocmai prin această decădere, obiecţiilor ştiinţei şi diversificându-se în voia tuturor fanteziilor, inducţia divinatorie a pătruns mai mult ca niciodată în obiceiurile populare şi s-a  perpetuat în sânul lor cu mai multă siguranţă decât dacă ar fi aderat la un număr  restrâns de fenomene solemne. Ea a continuat să trăiască, hrănindu-se nu din miraculosul propriu-zis, ci din întâmplarea providenţială, din toate incidentele pe ca care re o în întâ tâln lnir iree fo fort rtui uită tă le pu pute teaa impu impune ne at aten enţi ţiei ei unui unui spir spirit it preo preocu cupa patt şi superstiţios. Această divinaţie vagă, multiplă, nedefinită şi nelimitată, pe care grecii o numeau “mantică prin simboluri” sau în aplicaţiile cele mai vulgare “mantica domestică”(οικοσκοπικη) pare să nu fi avut nici început nici sfârşit, ea este, într-un fel, rezultatul inform al tuturor metodelor particulare cărora le dă naştere sau ale căror rămăşiţe le primeşte. Dificultatea de a menţine caracterul supranatural al semnelor fatidice în faţa experienţei care le recunoştea ca fapte regulate şi prin urmare, fireşti, a fost aşadar  st stim imul ulen entu tull ca care re a dete determ rmin inat at mai mai în întâ tâii divi divina naţi ţiaa conj conjun unct ctur ural alăă să ia iasă să din din arbitrajul pur, să-şi creeze metode sistematice, să clarifice şi să definească ceea ce înţelege înţel ege să-şi rezerve; rezerve; apoi, ea a devenit devenit imboldul prea chinuitor chinuitor care a împins-o împins-o să părăsească regiunile înalte pentru a se refugia în adevărata sa patrie: credinţa  populară. Vom Vo m înce încerc rcaa acum acum să obse observ rvăm ăm rapo raport rtur uril ilee pe ca care re divi divina naţi ţiaa indu induct ctiv ivăă  pretindea că le stabileşte între între semn şi lucrul semnificat. Dacă aceste rapo raporturi rturi ar fi fost reale, divinaţia ar fi devenit o ştiinţă pur omenească, debarasându-se puţin câte puţin de caracterul ei supranatural. Dar aşa cum am văzut, divinaţia este ştiinţa cauzelor şi a scopurilor supranaturale, iar tot ceea ce va apare legat prin raporturi necesare iese pe dată din domeniul ei pentru a trece în acela al ştiinţei  propriu-zise.

42

 

Aşadar, divinaţia nu poate descoperi decât raporturi artificiale, convenţionale, comparabile în toate privinţele cu cele ce unesc cuvintele unei limbi de obiectele  pe care le desemnează; ansamblul semnelor divinatorii era, într-adevăr, un limbaj ca care re se el elab abor oras asee asem asemen enea ea un unui ui idio idiom m om omen enes esc, c, prin prin stră străda dani niaa cont contin inuă uă a imaginaţiei avântate în urmărirea unui miraj ademenitor şi încercând cele mai diferite asociaţii de idei; pentru a stabili o legătură între cunoscut şi incognoscibil. Cea mai fertilă dintre aceste asocieri şi cea mai familiară epocilor primitive a fost adoptarea unui simbol la o idee pe care el o reprezenta, de atunci înainte simţurilor. Grecii presupuneau că zeii vorbesc în şarade şi că gândul lor putea fi  pătruns de oamenii cei mai inteligenţi. O pasăre de tipul acvilei, acvilei, de pildă simbol al forţei, era în stare ca avântându-se năvalnic înainte, să tragă după sine o armată. Odată angajată în această ordine de idei, reflecţia adâncea probleme ce  presupunea că nici unul dintre dintre actele păsării nu era lipsit de semnificaţie că trebuia să se ţină seama de direcţie, de viteză, de regularitatea sau de abaterile zborului, de poziţia ei într-un cuvânt, de tot ceea ce continuă expresia simbolică studiată  până în cele mai mici nuanţe ale sale. Astfel lua naştere în chip spontan ornithomanţia care la greci, pare să fi fost cea mai veche dintre metodele obişnuite de divinaţie. Simbolistica va fi depăşit cu repeziciune această primă etapă a evoluţiei sale, în care raporturile create de ea sunt încă uşor sesizabile, pentru a-şi pierde claritatea şi a se risipi într-o serie de raporturi derivate, al căror punct de plecare era puţin câte puţin uitat, asemenea unei scrieri ideografice care se uzează, se abreviază, se descompune şi sfârşeşte nu numai prin a nu semăna cu tipul original, ci şi prin a îndeplini alte funcţii. Mantica grecească se află deja în acest stadiu atunci când apare în istorie. De aceea elinii credeau că spiritul omenesc nu s-a putut ridica în mod spontan până la înţelegerea limbajului divin. Ei erau de părere că zeii, păstrându-şi libertatea de a 43

 

folosi fol osi nişte nişte simbol simboluri uri oareca oarecare re şi afirmâ afirmându ndu-şi -şi uneori uneori aceast aceastăă libert libertate ate prin prin  prodigii necunoscute până atunci, limitaseră totuşi numărul şi precizaseră semnificaţia semnelor obişnuite. După ce au stabilit astfel ceea ce am putea denumi gramatica limbajului lor simbolic, cei Nemuritori le revelaseră taina ei  prezicătorilor din vremurile de început, întemeietori întemeietori ai manticii raţionale. O tradiţie pesimistă, izvorâtă din orfism, pretindea că divinaţia conjuncturală a fost dată oamenilor, ca şi focul de Prometeu, în pofida zeilor olimpieni, 63dar  opinia generală îi considera pe prezicătorii vârstei eroice, pe Melampous, Tiresias, Amphiaraos drept discipolii direcţi şi un fel de confidenţi ai zeilor. Odată constituită de către cei privilegiaţi, mantica a devenit susceptibilă de a fi transmisă asemenea unei ştiinţe obişnuite, întrucât zeii nu schimbau în mod ar arbi bitr trar ar re regu guli lile le pe care care şi le impu impuse sese seră ră odin odinio ioar ară. ă. Ba chia chiarr er erau au at atât ât de credincioşi acestor reguli , încât intenţiile le puteau fi înţelese şi dezvăluite oarecum în ciuda voinţei lor şi au fost nu o dată obligaţi să îi pedepsească pe  prezicătorii indiscreţi. Deveni Dev enind nd inteli inteligib gibilă ilă print printr-o r-o conven convenţie ţie primor primordia dială, lă, simbol simbolist istica ica a fost fost substanţa principală a divinaţiei inductive; toate practicile divinatorii îi sunt, în anumite privinţe, tributare. Metoda cleromantică, aceea care se îndepărtează de ea cel mai mult, nu e totuşi în afara ei (simbolistica a legat norocul şi ghinionul de zar). “Din “D intre tre tipu tipuri rile le de divi divina naţi ţiee pe care care le numi numim m ar arti tifi fici cial ale, e, unel unelee sunt sunt chez ch ezăş ăşui uite te de monu monume ment ntee şi de tr trad adiţ iţie ie,, ce cele lela lalt ltee cons consta tauu întrîntr-oo expl explic icaţ aţie ie improvizată”64. Prodig Prodigiil iilee şi incide incidente ntele le înt întâmp âmplăt lătoar oaree sunt sunt astfel astfel repara reparate, te, în măsura în care ele reprezintă prelungirea nedefinită a tuturor metodelor obişnuite, distincte prin faptul că unele sunt contrare iar celelalte conforme legilor naturale, 63 64

Eschil – “Prometeu” , 484 apud A.Bouche-Leclerq – op.cit. pag 34 Cicero – “Despre divinaţie” , Iaşi 1998 , I,33 44

 

însă însă apro apropi piat atee pr prin in tr trăs ăsăt ătur uraa comu comună nă în virt virtut utea ea că căre reia ia el elee sunt sunt simb simbol olur urii neprevăzute, care le pretindeau tălmăciuitorilor lor o agerime deosebită. Strănutul a fost mai întâi obiectul unei interpretări improvizate, apoi a intrat în domeniul semnelor explicate în mod regulat. Fiin Fi inţe ţele le în însu sufle fleţi ţite te sluj slujes escc di divi vina naţi ţiei ei în două două felu feluri ri:: fie fie prin prin ac acte tele le lor  lor  instinctive, fie prin însăşi structura lor. Primul mod, singurul pe care l-a cunoscut Grecia primitivă, foloseşte manifestările vieţii; celălalt, care este reprezentat în  primul rând de extispicină sau cercetarea măruntaielor, asimilează animalul unui obiect inert.   2.2 ORNITHOMANŢIA

Vom încerca explicarea acestei importante ramuri ale divinaţiei inductive  prin observarea păsărilor care erau numite în vechime “locatari ai zeilor” 65. Pentru oameni păsările au însemnat întotdeauna ceva aproape intangibil şi măreţ în acelaşi timp. Aşa cum stelele i-au inspirat pe chaldeeni era normal ca pentru un  popor de sorginte vânătorească (ca indo-europenii) păsările să simbolizeze libertatea. Visul de a zbura (înainte de decodificarea freudiană) rămâne una dintre  principalele caracteristici ale minţii omului şi fiecare vedem zborul ca o descătuşare, ca o deteşare e tot ce se poate numi “pământesc”. Astfel în păsări s-au văzut mesagerii cerului şi s-a căutat o corespondenţă între zborul lor şi activitatea oame oa meni nilo lorr re reuş uşin indd astf astfel el apar apariţ iţia ia or orni nith thom oman anţi ţiei ei,, ce ceaa mai mai dezv dezvol olta tată tă artă artă divinatorie din trecut şi cultică în multe religii (în special Roma, unde augurii erau  priviţi ca preoţi). 65

Eschil – “Agamemnon”, 58 apud A.Bouche-Leclerq – op.cit. , pag. 87 45

 

Etimol Eti mologi ogiaa “ornit “ornithom homanţ anţiei iei”” are la bază bază limba limba făurit făuritori orilor lor ace aceste steii arte arte divinatorii: “ορνιs” – pasăre şi “µαντικε” – artă; şi indică scopul acestei ramuri a divinaţiei: mantica cu ajutorul păsărilor. Oamenii desemnaţi pentru observarea cerului şi a păsărilor se numeau auguri, ei fiind consideraţi ca interpreţi ai voinţei zeilor. Ei aveau un rang înalt la  popoarele antice, iar funcţia lor era una din primele demnităţi din stat. La Roma, la început erau 3, apoi 15. Iată cum îşi desfăşurau activitatea. Înveşmânta Înveş mântatt cu o robă purpurie purpurie şi încoronat încoronat cu lauri se întorcea cu faţa spre răsărit, ridica braţele, făcea un cerc cu bastonul augural pe care îl avea în mână, apoi aştepta în linişte trecerea unei păsări în spaţiul circumscris. Apoi, examina  prin care punct al cerului a pătruns pasărea, cum a zburat şi prin ce punct a ieşit. Semnele descoperite la stânga, erau considerate de „bun augur”. Păsările ce serveau la stabilirea pronosticurilor erau: vulturul, acvila, eretele, corbul, cioara, bufniţa si porumbelul. Obse Ob serv rvaţ aţii iile le mete meteor orol olog ogic icee repr reprez ezen enta tauu o part partee es esen enţi ţial alaa a ştii ştiinţ nţei ei augu au gura rale le:b :bri rize zele le,, vânt vântur uril ile, e, zgom zgomot otel elee fu furt rtun unii ii,, nori norii, i, ec ecli lips psel elee şi apar apariţ iţia ia comete com etelor lor furniz furnizau au in indic dicii ii sigure sigure.. Fulger Fulgerul ul şi tunetu tunetull oferea ofereauu semne semne sigure sigure întotdeauna: dacă lumina fulgerului brazda norul în partea dreaptă, era semn rău; din contră, dacă brăzda norul în partea stângă era semn bun, deoarece se credea că  plecase din mâna dreaptă a lui Zeus. Puii sacri jucau un rol important în ceremoniile augurale. Ei erau aduşi cu mari cheltuieli în insula Eubeea şi preoţii îi hrăneau cu grijă într-o curte mare, care ţinea de templu; nici o decizie nu se lua în Senat sau în armată fără să fie cerută înainte încuviinţarea puilor sacri. Mani Ma niera era cea cea mai mai obiş obişnu nuit itaa era era hr hrăn ănir irea ea puil puilor or:: da dacă că mânc mâncau au cu poft poftă, ă, auspiciile erau fericite, iar dacă refuzau să mănânce, auspiciile erau defavorabile. Cicero spune că atunci când era absolută nevoie de o divinaţie favorabilă, puii 46

 

erau ţinuţi de către preoţi într-o cuşcă şi, un timp, nu li se dădea nimic de mâncare. După această dietă forţată, se împrăştiau seminţe pe pământ, se deschidea cuşca şi  puii se repezeau la ele. Augurii în funcţie aveau un baston cu un capăt rotunjit ca o cârjă. Înainte de a i se da acest baston baston augural, semn al primirii primirii în colegiul colegiul sacru, singurul singurul augur se angaja pe baza de jurământ să nu dezvăluie niciodată misterele ce urmau să le fie încredinţate. Acest jurământ era ţinut de teamă ca nobila instituţie a augurilor să nu fie discreditată, deoarece oamenii de bun simţ se simţeau datori cu explicaţii. Cato le spunea prieteniilor că era uimit de faptul că doi auguri puteau să se  privească fără să izbucnească în râs; iar Cicero, care îşi bătea joc de pretinsa lor  ştiinţa, a scris o carte, în care demonstra inutilitatea acesteia.66  Augurii au dispărut o dată cu Imperiul Roman;dar, lucru ciudat, creştinii care nu voiau să datoreze nimic păgânismului, împrumutară totuşi bastonul augural care a devenit cârja arhierească.

2.3 EXTISPICINA SAU HIEROSCOPIA

Extispicina (hieroscopia) este numită divinaţia cu ajutorul măruntaielor de  jertfă. Platon ajunsese la concluzia că ficatul este centrul omului, făcând legătura cu legenda lui Prometeu căreia îi aduce un alt înţeles: acvila îi mânca ficatul titanului pentru a-l împiedica pe acesta să proorocească. Paralel cu hieroscopia a existat şi empyromanţia homerică, adică acea mantică empirică ce îşi desfăşura ac acti tivi vita tate teaa în timp timpul ul sacr sacrifi ifici ciul ului ui,, ma maii pr prec ecis is cu lucr lucrur uril ilee neaş neaşte tept ptat atee ce se întâmplă în timpul acestuia: jertfa nu arde, carnea cade pe foc, etc. 66

Este vorba de cartea “Despre divinaţie” scrisă în jurul anului 47 î.HR. de către Marcus Tullius Cicero. 47

 

Originile probabile ale hieroscopiei merg până la legenda prometeică, chiar  dacă se pare că era necunoscută de Homer. Cu timpul, preoţii lui Zeus din Olimpia (i (iam amiz izii ii)) au deve deveni nitt harus haruspi pici cii. i. Alte Alte surs sursee ne încr încred edin inţe ţeaz azăă că ac acea east stăă ar artă tă divinatorie antică şi-ar fi avut originea în sânul vechilor etrusci sau în Cipru, iar  Herodot susţine că patria ei este Egiptul sau Babilonul şi a fost importată simultan din Orient şi Occident mai ales în secolul VI î.Hr. Animalele potrivite pentru autopsie erau chiar animalele sacrificate: miel, ied sau berbec. Analiza se efectua după disecţia viscerelor şi în particular a ficatului; era o analiză complicată, mai ales prin faptul că fiecare zonă anatomică avea un nume ca: vatră, masă, cuţit, zeu, stavilă. În Grecia, extispicina era considerată ca superioară ornithomanţiei, chiar dacă  posibilele fraude au dus dus la decăderea metodei. Adevărata patrie a ei a fost totuşi Roma şi instituţia haruspicală a fost întemeiată se pare chiar de Romulus. Aceşti haruspicii desemnaţi de primul rege roman erau însărcinaţi să examineze: -1. ficatul, măruntaiele şi carnea zbătându-se a victimelor; -2. flacăra rugului care le devora; -3. tămâia, vinul, apa şi făina folosite cu ocazia jertfei. Ei observau mai întâi dacă victimele se lăsau târâte la altar sau dacă mergeau de bună voie; dacă se eliberau scăpând din mâinile însoţitorului sau dacă se arătau docile, în final, dacă primeau cu resemnare lovitura ucigătoare. Erau studiate în  principal: forţa mai mică sau mai mare cu care sângele ţâşnea din artera deschisă; culo cu loar area ea sâ sâng ngel elui ui şi cont contra racţ cţii iile le fi fibr brei ei mu musc scul ular are, e, ca care re ofere ofereau au date date foar foarte te importante. Atunci când victima cădea sub pumnalul sacru, haruspiciul îi străpungea  pieptul şi abdomenul pentru a-i examina volumul, culoarea şi starea organelor pe care le conţinea. O inima mică sau bolnavă, un ficat prea mare sau palid la culoare 48

 

anun an unţa ţauu un deza dezast stru ru;; iar iar dacă dacă măru mărunt ntai aiel elee al alun unec ecau au şi că căde deau au din din mâin mâinil ilee sacrificantului, dezastrul anunţat urma să fie şi mai mare. Când flăcările care cuprindeau victima se ridicau spre cer cu rapiditate, clare, pure şi fără a fi amestecate cu fum, augurii erau intre cei mai favorabili; dar dacă rugul se aprindea cu dificultate, dacă flacăra în loc să se ridice sub formă de piramidă descria linii curbe şi lăsa goluri, care erau umplute cu fum, dacă în loc să cuprindă victima în întregime, nu o prindea decât dintr-o parte, în final, dacă vântul îi era  potrivnic sau dacă începea începea ploaia, urmau mari nenorociri, nenorociri, o adevărată catastrofă. După cum fumul de tămâie era alb sau nu, după o calitate sau alta descoperită în vin, în apă sau în făină, haruspicii preziceau de bine sau de rău şi lucrurile impo im port rtan ante te în legă legătu tură ră cu care care erau erau cons consul ulta taţi ţi erau erau imed imedia iatt real realiz izat atee sa sauu abandonate. Ceremoniile augurale sau haruspiciene se practicau de obicei înainte de începutul unei bătăli şi ele se desfăşurau cu pompă şi solemnitate. O mulţime mare de oameni asista într-o stare de profundă reculegere; erau aduse victimele,  purtând coroane de flori şi împodobite cu bentiţe purpurii, cu franjuri de aur; sacrificatorii, înveşmântaţi în haine minunate, abordau o gravitate care impunea respect mulţimii şi prezicerile lor erau considerate infailibile. Armatele greceşti şi romane credeau într-atât în aceste acte divinatorii, încât ajungeau să se descurajeze şi să arunce armele dacă oracolul sau augurii nu le fusese favorabili, pentru că în acest caz, erau convinşi că ar fi luptat împotriva voinţei zeilor. Iată câteva exemple: -1- Pausanias, general în armata greacă, gata să înceapă războiul cu perşii, îşi îşi văzu văzu so sold ldaţ aţii ii cupr cuprin inşi şi de dezn deznăd ădej ejde de,, deoa deoare rece ce haru harusp spic icii ii li se ar arăt ătar arăă defavorabili. Atunci ordonă sacrificatorilor, ameninţându-i cu moartea să găsească semne favorabile. Cuprinşi de frică, aceştia s-au supus şi schimbarea bruscă a aparenţelor augurale a readus curajul în rândul războinicilor săi. Pausanias se 49

 

năpusti asupra armatei lui Mardinius cu asemenea impetuozitate, încât într-o clipă, o făcu praf şi pulbere. -2- Claudius Pulcher, fiind pe punctul de a purta o luptă decisivă cu cartaginezii, trimise să fie consultaţi puii sacri. I s-a adus la cunoştinţa că puii refuzau să mănânce şi uimirea era zugravită pe toate feţele. Atunci a pus să fie aruncaţi în mare – poate le era sete. Evident, a pierdut bătălia şi augurii au fost mai respectaţi. Arta haruspiciilor a fost cultivată în toate timpurile de oameni, care aveau funcţi fun cţiii sacerd sacerdota otale. le. Câţ Câţiva iva savanţ savanţii i-au i-au plasat plasat origin originea ea la chalde chaldeeni eni,, alţii alţii la fenicieni, care au dus-o în Egipt, de unde a trecut în Grecia şi Roma şi până în adâncul pădurilor druidice. Fiecare popor a avut propria metodă divinatorie: asirienii şi chaldeenii au citit în stele, frigienii şi cilicienii , ce aveau numeroase turme de animale, citeau în măru mă runt ntai aiel elee lo lor; r; etru etrurie rieni nii, i, în fu fulg lgur uraţ aţie ie,, libi libien enii ii ce cerc rcet etau au răget răgetul ul le leil ilor or şi  panterelor, druizii cercetau cercetau zgomotul vânturilor şi al cascadelor.

2.4 DIVINAŢIA SIDERALĂ SAU ASTROLOGICĂ Minunatul spectacol pe care îl oferă un cer sclipind de stele a atras, cu siguranţă, cel mai mult admiraţia oamenilor din toate epocile antichităţii. În urma admiraţiei vine studierea cursului astrelor, a răsăritului şi apusul stelelor. Aşa a luat naştere astronomia-această ştiinţă pe atât de vastă, pe atât de sublimă, care dezvoltă inteligenţa umană şi oferă o imagine asupra infinitului. Primii observatori 50

 

ai cursului astrelor au fost, se pare, păstorii şi pescarii din India şi Chaldeea. Din acest ultim ţinut, astronomia a trecut în Egipt şi a fost cultivată în Thais, Teba şi Memphis. Istoria astrologiei este istoria transformărilor succesive a atitudinii omului faţă de natură: natură externă şi natură internă sau natură umană (“corpul meu”, “sufletul meu”, “mintea mea”). Astrologia a fost esenţial geocentrică, chiar dacă acceptăm în reprezentări câteva idei heliocentrice. Se vede în continuare că atunci când ai de a face cu oameni ca individualităţi, trebuie să existe ca ”persoană central㔺i pentru fiecare individ este clar că este centrul propriului univers. Într-un sens mai adânc, omul este întreg cerul, reprezentat ca un punct particular în axa timp-spaţiu. Ce diferenţieri există între el şi ceilalţi oameni se observă prin această  particularitate spaţiu-timp imprimată în sufletul lui. Ce îl identifică cu fiecare sau oricare fiinţă umană este acelaşi cer, acelaşi soare, lună, planete şi stelele ce constituie baza (substanţa) fiinţei sale :”formele diferenţiază, substanţa unifică”.67  Ceea ce numim astăzi astrologie este rezultatul fazei particulare a relaţiei între conştiinţa umană şi natură. Ceea ce cunoaştem astăzi despre astrologie este rodul astrologului alexandrin: Claudius Ptolemeu ,în lucrarea sa ” Τετραβιβλο s” (“ Patru cărţi despre influenţa stelelor”). Astr As troolo logi giaa pto tole lema maiică este ste “pr proodu dusu sull fini finit” t” al cul culturi turiii gre reco co-e -est st-mediteraneene şi poate fi înţeleasă numai prin prisma intelectualismului acestei culturi. Aristotelismul şi ptolemismul sunt rezultatul erei greceşti când s-a pierdut contactul de viaţă cu tradiţia spirituală orfică şi chiar sistemul pitagorean-filosofic şi-a întors capul de înţelepciunea instinctivă. Primul cult idolatric a început o dată cu studierea astrelor, toate popoarele din 67

timpul lui Moise fiind cunoscute ca închinându-se la ele. De aceea Moise spune

Dane Rudhyar -“The astrology of personality”, New-York,1970, pag.12 51

 

evreilor: evrei lor: ”Celor ce vă uitaţi spre cer, cei ce vedeţi vedeţi soarele, luna şi celel celelalte alte stele,  păziţi-vă să cădeţi în eroarea eroarea de a le adora, pentru că Dumnezeu le-a creat”.68 Maho Ma home medd spun spunee în Cora Corann că stel stelel elee sunt sunt sa sant ntin inel elel elee ce ceru rulu lui, i, şi că el elee împiedică demonii să se apropie şi să cunoască secretele lui Dumnezeu; arabii înainte de Mahomed adorau stelele; egiptenii credeau că vor naviga în viaţa de dincolo printre stele ca aeronauţii. Ei credeau că Soarele traversa Oceanul toată noaptea pentru a se întoarce din Occident spre Orient. Alţii credeau că stelele sunt ochii lui Dumnezeu, şi ce cade pe pământ sunt pietre preţioase. Astfel, fiecare  planetă sau stea are piatra favorită. favorită. Astrologia a fost definită mai întâi ca:” Studiul mecanic (elementar) al mecanicii stelelor (celeste) ; cu timpul distanţându-se de acest scop (urmând să-l ia astronomia); devenind o artă al cărei obiect era acela de a cunoaşte viitorul prin studierea astrelor, a poziţiei lor, a aspectelor şi influenţelor.”69  Chal Ch alee eeni niii au deve deveni nitt atât atât de re renu numi miţi ţi în ac acea east stăă artă artă,, încâ încâtt nume numele le de astrologi şi cel de chaldeeni erau sinonime. Egiptenii şi grecii au practicat şi ei as astr trol olog ogia ia,, pe care care au numi numitt-oo ju judi dici ciar ară, ă, pent pentru ru a o dist distin inge ge de as astr trol olog ogia ia  primitivă. Mişcările astrelor, supuse unei regularităţi minunate, influenţa lor asupra anumitor fenomene ale naturii au condus la concluzia că omul era supus influenţei siderale şi că se putea, prin cercetări să se descopere legile astrologice care guvernau destinul. Imaginaţia broda pe această temă şi a dat naştere la teorii mai mult sau mai puţin ingenioase, mai mult sau mai puţin absurde. Diog Di ogen enee Laer Laerti tios os

spun spunee că egip egipte teni niii cuno cunoşt ştea eauu re revo volu luţi ţiaa (miş (mişca care rea) a)

 pământului şi cauzele eclipselor. Ei au descoperit astfel astronomia, dar după un

68 69

Deutoronom IV, 21 A.Debay-“Istoria A.Debay-“Istor ia ştiinţelor oculte”, Bucureşti 1998, pagina 68. 52

 

timp, cu ajutorul imaginaţiei, aceasta deveni astrologie. Ei sunt cei care, după cum spunea Herodot, ştiau ce zeu are fiecare lună, ce zi îi e consacrată. “E scris în registrul cerului tot ce vi se va întâmpla vouă şi fiilor voştri”, spunea Belus, prinţul Babilonului.70 Pompei, Caesar, Crassus credeau în astrologie, Pliniu vorbea despre aceasta ca de o artă respectabilă. Această ştiinţă guvernează încă în Persia şi o parte din Asia. De asemenea, în China, fostul împărat nu făcea nimic fără consultarea oracol ora colulu ului,i, iar venera veneraţia ţia japone japonezil zilor or pentru pentru astrol astrologi ogiee este este foarte foarte profun profundă. dă. Aproape toţi anticii- Hippocrate, Virgiliu, Horaţiu, Tiberiu credeau în astrologie, iar Evul Mediu era infestat, fiind vestite horoscoapele lui Ludovic XIII şi Ludovic XIV. Iată bazele astrologiei: --existen --exis tenţa ţa unei unei coresp corespond ondenţ enţee strâns strânsee între între aştrii aştrii,, consti constituţ tuţia ia şi durata durata existenţei muritorilor; --planetele în număr de şapte şi divinităţile sau semnele zodiacale, în număr  de douăsp douăsprez rezece ece,, prezid prezideaz eazăă naş naşter terea ea şi ind induc uc în suf suflet letul ul indivi indivizil zilor or calită calităţi ţi analoage influenţelor lor speciale; --fiecare planetă are locul ei preferat în una din cele douăsprezece case ale zodiacului şi în fiecare din aceste case se naşte binele şi răul, frumosul şi urâtul,  bucuria şi tristeţea, averea şi sărăcia; --Soarele e binefăcător şi favorabil, Saturn este rece, trist, morocănos, Jupiter  ar aree infl influe uenţ nţee beni benign gne, e, Mart Martee este este usca uscat, t, înfl înflăc ăcăra ărat, t, plin plin de vigo vigoar are, e, Venu Venuss înseamnă fecunditate şi fineţe, Mercur este inconstant, foarte nehotărât, Luna e rece, umedă şi melancolică; --existenţa a şase aspecte plantare primare: -1- conjuncţia (două planete reunite în acelaşi semn); -2- opoziţia (când planetele se găsesc în două puncte opuse); 70

Premiere Encyclopedie theologique- dictionnaire des sciences occultes”, Paris 1861 pag.158 53

 

-3- trigonul (când sunt separate de o treime de cerc); -4- cuadratul (separate de o pătrime de cerc); -5- sextilul (separate de o şesime de cerc); -6- antipozii (doi aştrii se află pe două puncte pa paralele, ralele, egal depărtata de echinocţiu) --opoziţia şi antipozii sunt întotdeauna semn rău, cuadratul e mai puţin supărător, trigonul şi sextilul sunt bune; --existenţa celor douăsprezece case ale zodiacului: 1- laboratorul vieţii şi a organizării fiinţelor animate; 2- interesele sociale, bunuri adunate; 3- relaţiile de familie, rude; 4- testamentelor, bunurilor imobile; 5- plăcerile, bucuriile, jocurile copilăreşti; 6- persoanelor firave şi bolnăvicioase, a nebunilor, spitalul; 7- femei frumoase, gelozie, gelozie, nestatornicie; 8- morţilor, convoaielor funebre, succesiunilor  9- procesiunilor, călătoriilor; 10- demnităţilor de stat, nobilime; 11- averii, bogăţiilor materiale şi a plăcerilor morale; 12- infernul vieţii, mizerie, închisoare, trădare, sărăcie. Danee Rudhya Dan Rudhyarr recuno recunoaşt aştee cât câteva eva stadii stadii în evoluţ evoluţia ia astrol astrologi ogiei, ei, din care care enumerăm: 1-stadiul animist, atunci când omul primitiv trăia încă în inima naturii; întreaga sa viaţă e o experienţă, ce e în acelaşi timp psihologică şi fiziologică, deoarece el face foarte greu diferenţa între cealaltă lume şi aceasta, între obiectiv şi subiectiv. Este complet contopit cu natura, se consideră dizolvat în fenomene naturale, proiectându-şi personalitatea în natură, apoi clădindu-şi în sufletul său 54

 

arhetipuri conştiente, devenite apoi inconştiente. Levy-Bruhl foloseşte termenul de “parti “pa rticip cipare are mistic mistică” ă” pen pentru tru a descri descriee proces procesul ul sim simila ilarr acestu acestuia ia de identi identific ficare are  psihologică cu obiectele. obiectele.71  Animismul face din fiecare obiect un spirit, totul e animat-copac, munte, soarele sau sabia. Pe de altă parte, fiecare sentiment interior sau emoţie e o entitate ”astrală” , ce vine în suflet şi care poate fi îndepărtată de la el prin practici magice. Curând, un cert sens de cauzalitate apare nou, realizând că unele fapte întotdeauna urmează altora. El începe să numească nu numai lucruri, dar şi relaţii între lucruri. Emoţia dominantă în omul primitiv este emoţia universală a fricii junglă, care se va numi “rău”. Acum se naşte magia simpatetic simpateticăă pentru înlăturarea răului. Când va vedea un urs, magicianul se va identifica cu ursul, îi va lua numele, apoi întreg tribul va deveni adorator al ursului. Soarele şi Luna sunt surse de lumină; noaptea şi întunericul înseamnă moarte; lumina Soarelui dizolvă teama, aduce sensul clar percepţiei obiectelor; iar din toate acestea rezultă că Soarele este marele dătător de viaţă, Luna e ascunsă, misterioasă (periodicitate, ciclu al învierii, puterea magiei, puterea operaţiilor  misterioase). Cu Soarele şi Luna, iar mai târziu cu stelele, omul a simţit o vagă identitateacestea sunt marile spirite. Această identificare cu stelele a fost paralelă cu totemismul. În Chaldeea, unde oamenii trăiau şi dormeau întinşi pe pământ, cu faţa la stele, absorbind în sufletele lor razele stelelor particulare, au ajuns să se identifice cu ele, să-şi cunoască esenţa şi să simtă viaţa legată de cer. 2-stadiul vitalistic, defineşte Viaţa ca fiind pretutindeni, interpretează fiecare entitate, fiecare substanţă. Există un vast ocean universal de energie, unde (toate se mişcă şi îşi iau fiinţă); natura era în prima fază de domesticire; devine o “casă”. 71

Levy-Bruhl-“ Les fonctions mentales dans les societes inferieures” , Paris 1912 apud Dane Rudhyar , op. cit. pag.16 55

 

Animismul a încercat să înfrângă teama prin identificarea cu fiorosul, cu “sursa de teamă”. Vitalismul presupunea ca măcar o parte a naturii să fie cucerită şi utilizată. Această parte domestică a naturii trebuia privită cu atenţie, protejată de ră rău, u, să devi devină nă pr prod oduc ucti tivă vă.. Chei Cheiaa nu mai mai es este te în excl exclus usiv ivit itat atee apăr apărar area ea,, ci  producţia. Au rămas totuşi duşmani, dar ei nu atacă atât omul, însuşi, cât  proprietatea lui. În acest stadiu, astrologia devine foarte importantă, ea se referă mai mult la înţelegerea periodicităţii proceselor vieţii. Acestea, experimentate în creşterea şi descreşterea vegetaţiei şi a entităţilor naturale în general, se cred a fi controlate de agenţi divini, ce sunt identificaţi cu Soarele, Luna, planetele-şi chiar  stelele. Astro As trolo logi giaa devi devine ne un stud studiu iu al mist mister erul ului ui univ univers ersal al,, al trans transfo form rmăr ăril ilor  or  dinamice periodice, ceea ce pare a fi esenţa vieţii înseşi. Astrologia vitalistică a luat fiinţă poate în Chaldeea, unde au fost studiate întâi fenomenele celeste asociate cu schimbările anotimpurilor, iar mişcările Soarelui şi ale Lunii devin  bazele astrologiei. Dar aceste aceste mişcări sunt considerate nu în princi principal pal ca fenomene celeste, ci ca puncte de schimbări dinamice a vitalităţii solare sau lunare, ca expresii pe Pământ. Rasele nomade, dependente de mişcare, accentuau perioadele lunare care corespund coresp undeau eau perioa perioadel delor or vieţii vieţii animal animale, e, cu sexul sexul şi procre procreaţi aţiaa în prim-p prim-plan lan.. Rasele agrare, pe de altă parte, respectau ciclurile solare, ce corespundeau vieţii vegetale. În această corespondenţă solară primară, se generalizează marea “lege a analogiei” analo giei”,, ceea ce este baza tuturor tuturor ştiinţelo ştiinţelorr oculte. oculte. Legea Legea analogiei analogiei presupune presupune un agent universal, penetrând întreg universul, o substanţă de viaţă sau forţă de viaţă în tot spaţiul. Pămâmtul devine microcosmosul, Universul-macrocosmosul; mai târziu, omul devenind el însuşi microcosmos şi astrologia evoluează spre

56

 

indi indivi vidu dual alis ism. m. În aces aceste te stat statee agri agrico cole le,, viaţ viaţaa er eraa depe depend nden entă tă de ce cele le patr patruu schimbări în ciclul solar: echinocţiurile şi solstiţiile.72

3- stadiul ”schimbării secolului VI î.Hr.” 73, se diferenţiază de precedentele  prin extensia referitoare la suflet. Totul până la anul 600 î.Hr. se reducea la corpul uman. De atunci, o altă realitate a început să-şi facă simţită prezenţa: “ psyche” (n (nat atur uraa inte interi rioa oară ră a omul omului ui;; mint minte, e, su sufl flet et , ac acti tivi vită tăţi ţile le vari variat atee şi func funcţi ţiun unii conştiente şi inconştiente). Totul fusese centrat înainte, chiar şi spiritualitatea pe trup. Corpul era potenţial vehiculul spiritului; spiritul era închis în corp şi trebuia să se înalţe, să se activeze-aceasta fiind baza formei pure arhaice a doctrinei HataYoga, înainte de secolul VI î.Hr. Astrologia devine dezvoltarea practicii spirituale, dar de această dată, o dezvoltare prin suflet. Astrologia veche-chaldeeană era bazată pe principii de corespondenţă-principii pur simbolice. Ei chiar credeau că planetele erau corpuri ale zeilor după mitologia lor, dar aceasta era o interpretare a simbolismului astrologic. Simbolurile erau interpretate ca zei, deoarece conştiinţa umană era esenţial fiziologică şi biologică, deoarece lumile obiective şi subiective erau încă foarte confuze şi nu era făcută o diviziune corectă între ele; adică în ceea ce era fiziologic şi ceea ce era psiho-mintal, deoarece animismul era încă foarte puternic întipărit în conştiinţa omului. Acum se schimbă interpretarea, apare astronomia, apare separarea între gândirea abstractă şi viaţa concretă. În Grecia, vechea religie orfică devine pitagoreism; zeii personali devin (teoretic şi potenţial) legi personale sau Principii ale ordinii. În ac aces estt timp timp,, astro astrolo logi giaa sufe suferă ră pr prof ofun unde de trans transfo formă rmări ri,, devi devine ne vita vitală lă şi necesa nec esară ră colect colectivi ivităţ tăţii ii ca pri princi ncipiu piu al ordini ordinii,i, din cauza cauza creşte creşterii rii dom domina inaţie ţieii  principiului raţional-intelectual, raţional-intelectual, ce l-a făcut pe om neputincios în a-şi proiecta 72 73

Tot astfel se vor forma şi cele patru puncte cardinale. Este vorba despre perioada marilor gânditori mistici: Buddha, Lao-Tze, Confucius, Zoroastru, Pithagora 57

 

 propria ordine în lume. Dar, între ordinea raţională a intelectului şi ordinea  biologică, există o diferenţă calitativă calitativă remarcabilă. Intelectul este un instrument ce ajută omul să-şi înalţe conştiinţa de la un nivel fiziologic la unul psiho-mental. Acum se creează cu adevărat bazele individualismului, bazat pe analiză, nu  pe sinteză. Logica greacă a ucis astrologia fiziologică: dacă omul poate să-şi creeze propria propria sa ordin ordinee abstractă abstractă şi să-şi satisfacă satisfacă interiorul interiorul său în siguranţă, siguranţă, nu mai era necesar să caute frica de durere, pentru ordine în afara naturii sale. Înaintea acelor timpuri, ideile erau conectate între ele ca şi fenomenele concrete. Acum, ideile trăiesc în propria lume, o lume unde omul poate să se retragă din haosul natural şi frica biologică. După aceste trei stadii primare, urmează stadi stadiul ul astrologi astrologiei ei cabalisti cabalistice ce

(format în timpul Evului Mediu-secolul XI), apoi stadiul astrologiei alchimice, dar care nu prezintă interes pentru lucrarea de faţă. Credinţele privind influenţa astrelor asupra destinului omului, erau foarte contradictorii, până ce Ptolemeu, în secolul I d.Hr. , a început să le unifice, arătând cum să se calculeze durata vieţii, defectele şi bolile trupului, calităţile sufletului,  bogăţia şi gloria, măsurând aspectele aspectele planetelor, adică distanţele ce le sep separă ară unele de altele sau depărtarea lor faţă de punctul maxim al unei case din horoscop. Cosmografia lui Ptolemeu avea inconvenientul de a postula că Soarele se învâ învârt rteş eşte te în ju juru rull Pămâ Pământ ntul ului ui,, antr antren enân ândd şi ce ceru rull cu el el.. Pent Pentru ru ac aces estt auto autor, r, ecliptica nu era, ca pentru noi, orbita descrisă de Pământ în cursul unui an în jurul Soarelui, ci exact invers. Primii astrologi nu cunoşteau decât o mie două sute de stele fixe şi şapte  planete (excluzând Soarele şi Luna). Am putea deci să le reproşăm că se bazau pe un sistem care a încetat să mai aibă valoare din momentul descoperirii planetelor  Uranus, Neptun şi Pluto. Dar, nu este sigur că le-ar fi adăugat listei lor ce trebuia să cuprindă cele mai apropiate şapte planete, corespunzând celor şapte zile ale 58

 

săptăm săp tămâni ânii,i, aşa cum cele cele dou douăsp ăsprez rezece ece conste constelaţ laţii ii zodiac zodiacale ale coresp corespund und celor  celor  douăsprezece luni ale anului (deşi identificaseră cincisprezece constelaţii). Mai mult, nu este un mod simplist de a crede că nişte planete influenţează agresivitatea sau sexualitatea, pentru că ele se numesc Marte sau Venus, căci acele nume le-au fost date înadins, după deducţiile făcute asupra efectelor lor. Cea mai rapidă, împlinindu-şi revoluţia siderală în optzeci şi patru de zile, a fost botezată în consecinţă Mercur (yeul cu aripi la picior). Anticii defineau planetele după natura, condiţia şi sexul lor. Ei deosebeau două planete feminine (Luna şi Venus),  patru masculine (Marte, Soare, Jupiter şi Saturn) şi una androgină (Mercur); virtuţile şi proprietăţile lor se datorau poziţiei acestora pe cer, cât şi calităţilor  fizice pe care păreau a le avea (căldura, răceala, umiditatea, uscăciunea). Zodiacul, zonă cerească ce înconjoară Pământul şi taie Ecuatorul în cele două  puncte echinocţiale, a fost împărţit în douăsprezece părţi egale sau semne, care au  primit numele celor douăsprezece constelaţii, pe care planetele le parcurg continuu. Fiecare semn reprezintă treizeci de grade din cercul care circumscrie acea zonă şi se împarte în trei decane. Independent de cele douăsprezece semne ale zodiacului, s-au mai stabilit douăsprezece case astrologice, în funcţie de mişcarea diurnă a planetelor. Data naşterii şi latitudinea locului naşterii, furnizează baza calculelor. Având în vedere că ziua astrologică începe la ora douăsprezece ziua, subiectul născut între douăsprezece noaptea şi douăsprezece ziua, este numit nocturn, iar cel născut între douăsprezece ziua şi douăsprezece noaptea diurn. Anul astrologic începe la 21 martie, lucru ce necesită o corecţie: ”Aşa cum pentru naşterile nocturne trebuie să scazi o zi, tot aşa trebuie să scazi un an pentru persoanele născute între 01 ianuarie şi 20 martie.”74 74

Ely Star- “Les misteres des l’horoscope”, Paris 1888 apud Alexandrian Alexandrian - “Istoria ştiinţelor oculte”, oculte”, Humanitas, Bucureşti Bucureşti 1994, pag. 203 59

 

Astrologul lucrează cu tot felul de efemeride şi de tabele: calendarul tebaic (concordanţele dintre zilele anului şi gradele zodiacului); tabelul ciclic al anilor  (care permite să ştim ce planetă guvernează fiecare an), tabelul celor 36 de decani. Astrologia nu este o ştiinţă exactă, dar ea merită mer ită să fie, într-atât de subtil au gândit specialiştii ei noţiunile geografice, astronomice şi fiziologice. Valoarea planetelor a fost fixată studiind horoscoapele oamenilor celebri după moartea lor: astfel, astrologii arabi au notat cu grijă coordonatele de naştere ale lui Tamerlan (2 aprilie 1336, la miezul nopţii, polul 39) pentru a afla căror  conjun con juncţi cţiii planet planetare are le coresp corespund undeau eau victor victoriil iilor or sale. sale. S-au S-au stabil stabilit it compar comparaţi aţiii minuţioase între nenumărate cazuri şi s-au extras legi generale. În Evul Mediu, în secolul XII cei care au impus astrologia au fost medicii: numai ei îndrăzneau să braveze interdicţiile Bisericii, pretextând că proprietăţile astrelor trebuiau cunoscute tot atât de bine ca şi cele ale planetelor. În timpul Renaşterii Marsilio Ficino, preot la catedrala din Florenţa, a fost la curtea lui Lorenzo de Medici, unul din cei mai înflăcăraţi partizani ai astrologiei, dar Pico della Mirandola a combătut-o respingându-i teoriile într-o culegere de 12 cărţi: ”Disputationes adversus astrologiam divinatricem”(Polemici împotriva astrologiei raţionale). Adesea astronomii erau astrologi convinşi, ca Tycho-Brahe şi Kepler; acesta din urmă în epoca în care a impus recunoaşterea celor trei legi ale lui, care corectau descrierea mişcărilor planetare. El a introdus în astrologie cele şase aspecte minore şi a publicat în 1610 un pamflet împotriva celor ce vorbeau de rău horoscoape horos coapele. le. “Astrologul “Astrologul este înainte de toate un astronom. astronom. Este imposibil imposibil să separi aceste două calităţi”.75 Asro As rolo logi giaa rămâ rămâne ne cea cea mai mai impo import rtan antă tă prac practi tică că divi divina nato tori riee a tutu tuturo ror  r  timpurilor. Dacă extispicina sau mantica oraculară au dispărut tot la fel de 75

Fomalhaut – “Manuel d’astrologie spherique et judiciaire”, Paris 1933 apud Alexandrian op.cit. , pag. 204 60

 

furtunos precum au apărut, oamenii din toate timpurile se vor uita la cer cu aceeaşi măreţie şi frică, mai ales că este intangibil, chiar şi în secolul XXI. De fiecare dată simţi “apăsare “apăsareaa cerului” cerului” peste tine tine şi simţi acel acel apăsător apăsător “trem “tremendu endum” m” ce te infioară la simla privire a cerului înstelat. Şi în fond “de ceea ce nu cunoşti îţi este instinctiv frică”.   2.5 CHIROMANŢIA ŞI GEOMANŢIA

Deşi De şi ca capi piol olul ul pr pres esup upun unee amin aminti tire reaa ac aces esto torr două două fe feno nome mene ne prin printr tr-u -unn  paralelism mai mult sau mai puţin concludent, le vom trata diferit mai ales pentru că ele există încă în practica contemporană.

-- chiromanţia este este arta arta de a prez prezic icee lucru lucruri rile le viit viitoa oare re,, dest destin inul ul individului prin studierea liniilor palmei. Se practica la popoarele antichităţii  primitive, în special la chaldeeni, asirieni şi egipteni. Populaţia iudaică avea – se spune – mii de ghicitori în palmă. Iov şi Solomon spun chiar că această artă ar fi fost perfecţionată de evrei. Împăratul Augustus era considerat un expert ghicitor în mâini. O mulţ mulţim imee de auto autori ri au scris scris desp despre re chir chirom oman anţi ţie: e: Demo Democr crit it,, Aris Aristo tote tel, l, Artemidor din Efes, Chalchindus. Chiromanţia era strâns legată de astrologie, mâna este împărţită în câteva regiuni care este supusă la rândul ei influenţei unei planete: degetul mare aparţine lui Venus, arătătorul lui Jupiter, mijlociul lui Saturn, inelarul Soarelui, degetul mic aparţine lui Mercur, ridicăturile thenar şi hypothenar Lunii, iar centrul mâinii lui Marte.

61

 

În palmă se observă marele triunghi (format din linia vieţii, linia mediană şi cea hepatică, a corpului). Aceste trei linii determină, în mod decisiv, funcţiile fizice şi intelectualeale individului. Linia vieţii este aşezată între degetul mare şi arătător, fiind bine marcată şi fără întreruperi până la articulaţia metacarpiană, este un semn sigur de longevitate. Dacă această linie este slab marcată, dacă este întreruptă în mersul ei, ghinion. Li Lini niaa hepa hepati tică că este este acee aceeaa care care fo form rmea ează ză una una dint dintre re la latu turi rile le mari mari al alee triunghiului, în funcţie de regularitate şi pregnanţă, trădează un suflet elevat, un ca cara ract cter er cole coleri ric, c, tu tumu mult ltuo uos; s; ne nefi fiin indd bi bine ne marc marcat ată, ă, es este te se semn mn de tris triste teţe ţe,, de melancolie. Linia mediană este cea care serveşte drept bază a triunghiului; dacă este bine contur cont urat ată, ă, poat poatee să ar arat atee un cara caract cter er vese vesel, l, blaj blajin in dar dar încl înclin inat at că către tre plăc plăcer erii senzuale. Chiromanţia şi-a avut specialiştii ei; începând cu chaldeenii care se pare că au inventat-o. O mulţime de persoane s-au îndeletnicit cu citirea viitorului în palma semenilor lor. Foar Fo arte te mulţ mulţii sp spec ecia iali lişt ştii în aces aceste te fe feno nome mene ne mant mantic icee cred cred că de fa fapt pt chiromanţia este o fiziognomie primitivă şi vom încerca să evaluăm argumentele lor. Ei spun că adevărul e ascuns în formă, mărime, direcţie şi culoare.Astfel forma şi mărimea mâinii variază la infinit, în funcţie de vârstă, sex, temperament,  profesie şi starea de sănătate. Este sigur că, cercetând mâinile, am putea recunoaşte o femeie travestită în bărbat, un ţăran în veşmântul unui dandy şi orăşeanul efeminat sub portul meşteşugarului. Mâna unei persoane colerice diferă de cea a unei persoane limfatice: venele sunt foarte dezvoltate la prima şi aproape şterse şte rse la cea de-a de-a doua. doua. Proemi Proeminen nenţel ţele, e, pet petele ele şi calozi calozităţ tăţile ile,, grosim grosimea, ea,forţ forţa, a, delicateţea mâinii îl vor trăda pe omul care face o muncă manuală sau intelectuală, ceea ce a dus la zicala că omul poartă, pe mâini, amprenta condiţiei sale sociale. 62

 

Astfel, mâini groase, osoase, aspre şi cu calozităţi arată o muncă fizică, în timp ce mâinile delicate, subţiri, cu pielea fină sunt un semn de inactivitate ale acestor  organe. Mâinile groase, cu degete strâmbe, dezvăluie când sentimente josnice, când o zgârcenie sordidă – grosolănia, brutalitatea. Mâinile lungi, cu degete bine conturate se întâlnesc la persoanele inteligente care au un caracter amabil şi deschis. O mână mică, cu degete subţiri şi unghii îngrijite arată o persoană bine crescută şi denotă curăţenia generală a corpului. În mişcările care le face sau atunci când se odihneşte mâna poate avea o serie de expresii variate: poziţia liniştită indică tranchilitatea; diversele sale mişcări urmează impulsul sufletului. Într-un cuvânt, după voce, gestul mâinii este semnul cel mai firesc şi cel mai obişnuit al sentimentelor noastre. Evident că această teorie este cel puţin bizară paralel cu divinaţia deoarece nu se explică fenomenul mantic propriu-zis, mai exact cum este ghicit viitorul. Din tot ce am citit în aceste rânduri nu iese la iveală adevărata cauză ce stă la baza artei divinatorii pentru că înainte de toate aceasta este o aflare a viitorului, nu a ghicirii prezentului sau a trecutului. Astfel, nu ne explicăm cum se poate citi viitorul într-o mână groasă sau subţire sau în “bătăturile” existente în respectiva  palmă. Chiromanţia s-a dezvoltat atât de mult încât un istoric al magiei a renunţat să mai vorbea vorbească scă despre despre ea sub următo următorul rul pretex pretext: t: ”Chiro ”Chiroman manţia ţia (chiro (chirosco scopia pia)) numără nu mai puţin de 433 de sisteme diferite, fiecare pretinzând a fi cel autorizat”.76  Nu vom intra în amănunte tehnice ale chiromanţiei (deşi sunt destul de interesante mai ales din punct de vedere psihologic), poate şi pentru faptul că nu avem destule izvoare antice, ci doar contemporane sau relativ noi; iar acestea noi  putem spune că au deturnat deturnat esenţa pură a acestei arte co constituite nstituite în antichitate. antichitate. 76

Paul Christian – “Histoire de la magie”, Paris , 1870 apud Alexandrian op.cit. , pag 218 63

 

-- geomanţia sau divinaţia cu ajutorul pământului (la început se trasau semne pe pământ) a fost un calcul al probabilităţilor desfăşurându-se în ecuaţii de şansă. Prin urmare, această artă divinatorie i-a pasionat pe matematicieni. Occidentul a început să fie interesat de ea când Gerardo din Cremona a tradus, în jurul anului 1160 un tratat de geomanţie arab. Se pare că această artă venea de la arabi, care, la rândul lor, o deţineau din India, pe care o ocupaseră în 664 d.Hr. Astăzi se cunoaşte că absolut toate popoarele agrare au cunoscut această mantică din America Centală până la triburile totemice siberiene. Geomanţia răspundea la o singură întrebare şi procedeul era următorul: Se trasau 16 şiruri neregulate de puncte, fără a le număra(totuşi era nevoie de cel puţin 14 puncte pe fiecare şir) şi cu o singură mişcare, formulând între timp întrebarea în gând. Aceste şiruri sunt grupate 4 câte 4, plecând de la dreapta lor, se izolează 4 figuri de puncte, numite mame: din ele se scot 4 puncte pentru a face 4 figuri de feţe; apoi cu punctele luate de la mame şi de la fete, se fac 4 nepoate; cu mamele şi nepoatele, 2 martori, din care se scoate atât cât să se poată face Ju Jude decă căto toru rull ca care re hotă hotărăş răşte te da dacă că ansa ansamb mblu lull es este te bun bun sa sauu rău. rău. Toat Toatee ac aces este te operaţiuni ne dau 15 figuri care pot avea 16 combinaţii de puncte purtând fiecare un nume: Drumul (4 puncte aşezate unul peste altul), Poporul (de 4 ori câte 2  puncte suprapuse), Capul Balaurului, Băiatul, Fecioara, Închisoarea, Conjuncţia, Fortuna minoră sau Fortuna majoră, Roşul, Albul, Tristeţea, Bucuria, Pierderea şi câştigul. Dar aceste fisuri sunt ambigue deoarece Conjuncţia poate însemna o legătură de dragoste sau una profesională. Aşa că pentru mai multă precizie, figurile se  plasează în nişte Case, ca în astrologie şi se deosebesc 5 aspecte (sau Case ce separă figurile între ele): compania, opoziţia, trinul, cvadratinul, sextilul. Se spune că există o “pasaţie” când aceeaşi figură reapare în una sau mai multe Case.

64

 

Chir Ch irom oman anţi ţia, a, cu exce excepţ pţia ia câto câtorv rvaa part partic icul ular arit ităţ ăţi, i, n-a n-a mai mai evol evolua uatt de la Renaştere încoace. În Africa, liniuţa înlocuieşte uneori punctul unde ghicitorul scrie cele 16 “semne-mame” pe o pudră din plante pusă pe o tavă rotundă. În Europa, matematicienii se mai distrează şi astăzi cu geomanţia,unul dintre ei propunând să fie rebotezată duomanţie, deoarece: ”Este un sistem divinatoriu format din 16 vectoare binare de dimensiunea 4”. 77 Am observat în acest capitol al divinaţiei inductive, formele elementare ale acestui tip de mantică foarte răspândit în antichitate şi nu numai şi principalele ar arte te divi divina nati tice ce ce apar aparţi ţinn aces acestu tuii cu cure rent nt spec specif ific ic Orie Orient ntul ului ui Apro Apropi piat at de la chaldeeni până la arabi.

3. DIVINAŢIA INTUITIVĂ 3.1 INTRODUCERE ÎN DIVINAŢIA INTUITIVĂ În cont contex extu tull anti anticc pute putem m spun spunee în însă să făr fărăă reţi reţine nere re că adev adevăra ărata ta prac practi tică că divinatorie, la îndemâna fiecărui cetăţean, era mersul la vreun oracol vestit sau cercetarea visului pe care l-au avut în noaptea precedentă, acestea având o mai

77

Robert Jaulin – “La Geomancie, analyse formelle”, Paris 1966 apud Alexandrian op.cit., pag. 211 65

 

mare putere de convingere şi mai ales o tentă religioasă aparte şi o structură bine  precizată în viaţa cotidiană cotidiană a anticilor. Divinaţia inductivă era privită de multe ori ca ceva artificial, chiar dacă adevărat în fond, şi de multe ori oamenii simpli, dacă aveau urgentă nevoie de o  privire în perspectivă, apelau la un oracol pentru că, în fond era vorba de vocea zeilor şi de dorinţa lor transpusă fizic în vocea oracolului sau mai precis a pythiei (în cazul oracolului de la Delphi). Dacă privim astăzi popoarele primitive, observăm că divinaţia directă (cum mai este numită mantica intuitivă) există în pofida celeilalte indirecte, care în unele cazuri cazuri nu există deloc. Acestea Acestea ne duce cu gândul gândul la perioada perioada de început început a antichităţii asiatico-europene şi vom observa prin paralelism că acelaşi fenomen sa întâmplat şi aici la început. Mai ales dacă luăm teza lui Taylor, visul a fost  primul experiment extra-senzorial al primitivului şi primul instrument de divinaţie directă a lui. Este corect să spunem că oniromanţia a fost prima metodă divinatică existentă în fiecare societate primitivă. Apoi, individul a început să aude voci, să-L vadă pe Creator, să-L simtă aproape şi să intre în legătură cu El; iar unii mai îndrăzneţi să-L “înduplece” să facă voia lor. Acum apare şi magia, sora sau mama (este ( este încă o dilemă) divinaţiei. Chiar dacă a fost relativ puternică de-a lungul anilor de început, ea dispare mult mai repede decât divinaţia inductivă mai ales, spun criticii, pentru că s-a organizat în corporaţie independentă de rolul său. Omul are şi o nevoie de ceva supranatural şi atunci când îi este luat ceea ce tocmai găsise în oracole, devine su susc scep epti tibi bill şi lasă lasă la o part partee ceea ceea ce a desc descop oper erit it,, că căut utân ândd al altc tcev evaa mai mai “neomenesc”. Este ceea ce s-a întâmplat cu această parte a divinaţiei; regii creştini înlăturându-o fără prea mari probleme, poate şi pentru că era privită prin prisma sacerdoţiului ce o susţinea.

66

 

Divinaţia intuitivă a fost deseori confundată cu profetismul, dar am punctat acest aspect într-un capitol anterior, deşi trebuie să recunoaştem că graniţele dintre ele sunt instabile şi tot la îndemâna subiectivităţii de multe ori.

3.2 ONIROMANŢIA, ONIROSCOPIA, ONIROCRITICA

Am desemnat mantica cu ajutorul viselor enumerând şi celelalte componente fu fund ndam amen enta tale le ale ale ei: ei: onir oniros osco copi piaa – adic adicăă obse observ rvar area ea visu visulu luii prop propri riuu-zi ziss şi onirocritica – evaluarea visului sub perspectivă divinatică. Acum teorii asupra valorii visului s-au înmulţit, mai ales odată cu Freud şi a sa psihanaliză, care a dat visului o importanţă aproape “divinatică” şi un rol curativ în vindecarea unor deficienţe sau carenţe psihice. Noi nu vom încerca dacât să facem o introspecţie în valoarea visului, mai ales în antichitate. Divinaţia cu ajutorul viselor a fost una dintre cele mai fecunde practici mantice. Dioscoride, Democrit, Apolodor, Antipater, Crisip şi mulţi alţii au cules visele cele mai extraordinare şi au compus diferite tratate de oniromanţie; dar din  păcate nu a ajuns nici unul până la noi. Ceea ce ştim este faptul că această artă divinatică era folosită după un  protocol aproape ştiinţific. Dar aşa cum Champollion, când a descoperit secretul hieroglifelor, a distrus dintr-o singură lovitură speculaţiile de tot soiul făcute secole de-a rândul despre textele sacre ale Egiptului, tot aşa şi Freud publicând “Inter “In terpre pretar tarea ea viselo viselor” r” a făcut făcut ca toate toate certit certitudi udinil nilee onirom oniromanţ anţilo ilorr să devină devină  perimate. Onirocritica se află acum pe bună dreptate în mâinile psihanaliştilor, care au la rândul lor rolul să-i controleze evoluţia. Totuşi având în vedere că Freud însuşi 67

 

îi recunoaşte lui Artemidorus calitatea de precursor, lectura câtorva lucrări de oniromanţie poate fi interesantă chiar şi în zilele noastre. Synesius din Cirene scrie ”Despre vise”, după ce şi-a terminat studiile la Alexandria, aproximativ în jurul anului 370 d.Hr. şi spune chiar din prefaţă că şi-a redactat lucrarea într-o singură noapte “ pentru a asculta de inspiraţia divină”. Justifică oniromanţia ca cel mai firesc dintre procedeele divinatorii: “Stă la îndemâ înd emâna na tuturo tuturor, r, raţion raţională ală prin prin excele excelenţă nţă,, sfântă sfântă căci căci nu folose foloseşte şte mijloa mijloace ce violente, ea poate fi folosită pretutindeni”.78  Originalitatea lui Synesius este că în loc să dea o cheie a viselor, el invită pe fiecare să-şi facă una, după propria sa experienţă: bărbaţi şi femei trebuie să capetee obişnuinţ capet obişnuinţaa de a-şi nota dimineaţa dimineaţa visele, de a însemna însemna seara impresiile impresiile de  peste zi şi astfel vor şti ce simboluri sunt pentru ei preziceri sigure: “Somnul se dăruie tuturor, ca un oracol universal, un sfătuitor tăcut care nu dă greş, în aceste mistere de tip nou, fiecare este, în acelaşi timp preotul şi iniţiatorul”. Nichifor, patriarh al Ierusalimului scrie “Oneirocriticon” în secolul XI şi enumeră o serie de simboluri cu semnificaţiile lor, ca să se poată deosebi visele demonice de cele venite de la Dumnezeu. Rabinii iudaici susţin şi astăzi , ca şi în trecutul îndepărtat, că rezultatul visului se împlineşte în fix 22 de ani. Înaintea precursorilor psihanalizei şi ai suprarealismului astfel de lucrări i-au obişnuit pe oameni, până în secolul XIX, să tragă un folos din enigmele nopţii. Visele vor rămâne întotdeauna un aspect incomplet cunoscut şi de aceea se va insista pe funcţiile lor parasomatice şi mai ales pe aspectul său divinatic, la îndemâna oricărei persoane umane din orice timp istoric.

78

H.Druon – “Oeuvres de Synesius”, Paris 1878 apud Alexandrian, op.cit. pag.226 68

 

Darr se mai Da mai poat poatee spun spunee că ps psih ihan anal aliz izaa lui lui Freu Freudd es este te o cont contin inua uare re a oniromanţiei, pentru că percepţia rămâne aceeaşi la ambele niveluri de cunoaştere  psihică şi diferenţele sunt în acest moment neglijabile. neglijabile.

3.3 NECROMANŢIA

 Necromanţia este divinaţia cu ajutorul sufletelor celor morţi, şi se poate observa cu uşurinţă raporturile strânse dintre onirocritică şi necromanţie. Începutul acestei mantici este foarte greu de găsit, căci avem doar câteva relatări atât din Vechiul Testament cât şi din Iliada (Ulise coborând pe tărâmul morţilor). “Lumea religiilor politeiste este o lume în care durata vieţii nu are sens, de vreme ce moartea este fundamentul f undamentul lumii şi al lucrurilor”.79 Textul din I Regi 28 este destul de explicit privind acest stil de divinaţie necromantică dar nu destul de aproape de fenomenologia acestui sistem mantic deosebit de interesant mai ales prin prisma poruncilor neînduplecate de a nu-l folosi. Aproape toate popoarele din bazinul mediteranean au avut reguli stricte cu această formă degenerată de divinaţie. Este procedeul cel mai apropiat de magie şi poate el a constituit piatra de încercare a fiecărei operaţii mantice dificile. Biserica ne spune clar prin canoanele sale periculozitatea acestei forme de ghicit dar nu explică decât parţial de ce este atât de periculoasă în relaţie cu cealaltă persoană “chemată”. Încercăm să facem o evaluare corectă a acestui

79

Henry Bergson – “Cele două izvoare ale moralei şi religiei” apud “Cartea egipteană a morţilor”, Buc. 1993 , pag. 15 69

 

feno fenome menn şi obse observ rvăm ăm că do doar ar apro apropi pier erea ea vizi vizibi bilă lă de magi magiee o face face at atât ât de  periculoasă în perspectivă. perspectivă. Dar poate nici nu este nevoie de o explicaţie raţională a acestui efect, poate nu suntem destul de înţelepţi pentru a înţelege ceea ce deocamdată este intangibil,  poate nu vom înţelege niciodată divinaţia în esenţa ei, cum de este posibilă sau cum atrage atâta energie de-a lungul timpului. Cu adevărat necromanţia este cea mai puţin cercetată metodă mantică, mai ales pentru neînţelegerea ei din punct de vedere psihologic şi barierelor pe care le doboară, doar prin existenţa sufletului după moarte, o teză extrem de îndrăzneaţă, astăzi, unde numai religia creştină, şi nu numai, are curajul necesar să-l vadă pe om capabil de îndumnezeire şi prin el însuşi.

3.4 DIVINAŢIA ENTUZIASTĂ SAU CHRESMOLOGIA

Pentru a înţelege mai exact rolul acestui tip de mantică, va trebui să reluăm ideea de “destin” şi rolul ei de-a lungul antichităţii. Popoarele care au pierdut cunoaş cuno aşte tere reaa adev adevăra ăratu tulu luii Dumn Dumnez ezeu eu,, cred credea eauu că lume lumeaa a fost fost aban abando dona nată tă norocului sau lăsată la capriciul zeilor, plini de vicii şi pasiuni şi aşa s-a conservat o idee obscură de providenţă, plasată peste noi şi peste zeii înşişi, o divinitate atotcunoscătoare, dar oarbă şi inflexibilă (poate de aceea se poate numi divinaţia ca fiind rudă cu magia). Această divinitate se numea: “destin”, fiul Chaosului şi al  Nopţii, doi zei vechi anteriori naşterii tuturor celorlalţi. Chaos şi Noaptea sunt singurii zei fără început, dar cu sfârşit (Chaos a pierit la creaţie, Noaptea la apariţia luminii); iar ceilalţi zei au început, dar nu vor avea sfârşit.

70

 

Dest De stin inul ul coma comand ndăă to toţi ţi zeii zeii şi ţine ţine în mână mână soart soartaa tutu tuturor ror mu muri rito tori rilo lor. r. Decretele sale sunt înscrise pe o carte de bronz şi nimeni nu poate să o desfacă. Reprezentarea zeului este un bătrân orb având la picioarele sale Pământul şi sub mâna sa o urnă ce conţine soartele oamenilor. Deasupra capului se află o coroană de stele pentru a indica că Cerul însuşi este supus şi în mână ţine un sceptru de fier, emblemă a atotprezenţei sale şi inflexibilităţii. Divinaţia intuitivă în marea ei parte se identifică cu istoria oraculară din spaţiul mediteranean şi nu numai. Ferdinand Delannay sintetizează rolul oracolelor în societatea greco-romană de la înce începu putu tull seco secolu lulu luii VII VII î.Hr î.Hr.. până până la înce înceta tare reaa lor lor odat odatăă cu apar apariţ iţia ia creştinismului.80 Profeţiile erytreene aveau o mare importanţă în lumea greacă înainte de secolul VIII î.Hr. Erau în toate oraşele din Asia, Italia,Grecia şi aveau sanctuare frecvente şi un renume; imitaţiile moderne ale acestor vechi cântece care ne-au  parvenit lasă să se întrevadă semnificaţia lor generală. Ele vorbesc despre mari evenimente istorice trecute sau viitoare şi dădeau oraşelor sau cetăţilor sfaturi şi avertismente, încercau să inspire respect şi teamă de zei şi atingeau politica la fel ca religia. Ştim din Ştim din tr trad adiţ iţia ia un unan anim imăă a isto istori rici cilo lorr că exis exista ta înto întotd tdea eaun unaa la debu debutu tull migraţ mig raţiil iilor or elenis elenistic ticee un oracol oracol pentru pentru ghidar ghidarea ea şi înc încura urajar jarea ea coloni colonişti ştilor lor.. Emigranţii întreţineau în metropolă focul sacru, care era apoi transportat peste malurile străine. Primul şi cel mai important pas era consultarea oracolelor din Delphi şi Dodona pentru destinaţia ce convenea la naşterea coloniei, ruta şi comandantul ce arăta direcţia şi conduita. Aşadar era o formalitate care n-a suferit nici o excepţie. În cazul nerespectării, oraşul era destinat ruinii. Herodot acuza de insucces unii 80

Ferdinand Delannay – “Moines et sibylles dans l’antiquite judeo-greque”, Paris 1874 , pag. 131-139 71

 

emigranţi care refuzau să aleagă comandantul la voia lui Apollo şi nu făceau obligaţiile prescrise. Era mai multă încredere când comandantul era ales de zeu, aveau convingerea că zeul însuşi îi conduce spre colonie. Istoria arată rolul imens al oracolelor în fondarea coloniilor. Este consecinţa legitimă a autorităţii acestor profetese în timpul bogăţiei oraşelor greceşti. În timp ce Grec Grecia ia er eraa într într-o -o conv convul ulsi siee in inte test stin inal alăă sa sauu că căde deaa sub sub olig oligarh arhie ie,, ce urma urma regalităţii din timpul istoric; coloniile, plasate în condiţii mai bune de activitate şi independenţă au dezvoltat rapid germenii civilizaţiei importate din patria-mamă. Intuiţ Int uiţiil iilee religi religioas oase, e, în partic particula ularr credin credinţa ţa ora oracol colelo elorr şi cultul cultul divina divinaţie ţiei,i, s-au s-au  produs cu un plus de energie energie şi strălucire ca în Grecia. Grecia. Poem Po emel elee eryt erytre reen enee erau erau evid eviden entt reda redact ctat atee în ac acea ea limb limbăă ar arha haic icăă ca şi cântecele lui Homer. Cele mai vechi au dialect eolian şi se transmiteau pe cale orală. Probabil Iliada şi Odiseea conţineau pasaje întregi împrumutate din alte cânturi. Această conjunctură este confirmată de forma şi stilul imitaţiilor alexandrine a orac oracol olel elor or erytr erytree eene ne.. Avem Avem cel cel puţi puţinn un siby sibyli list st al alex exan andr drin in,, imit imitat ator or al  profeţiilor erytreene ce-l acuza acuza pe Homer de plagiat. Delannay nu ezită să dea curs opiniei lui M.Alexander, fondată pe dubla mărtur mărt urie ie a lui lui Diod Diodor or di dinn Sici Sicili liaa şi Co Corne rneli lius us Ba Bacc cchu huss (c (cit itaţ aţii de Plin Pliniu iu şi Salustius). Diodor a spus expres că Homer a cuprins cele mai frumoase versuri ale sibylelor erytreene de la Delphi, pentru a-şi orna propriul poem. Se pare că primele versuri sibyline au fost cu un secol înaintea războiului troian. De aceea se poate spune că istoria oracolelor poate merge până în Grecia  primitivă, timp de XVIII-XX secole pe malul Mediteranei, ocupând oraşele luminoase din Asia Mică, din Hellespont până în Cilicia, Sicilia şi Italia şi a adus gloria şi lumina sa în Galia şi Hesperia.

72

 

Oracolele erau stelele ce conduceau flotilele de emigranţi şi arătau ordinele zeilor. Coloniştii, ajungând la capătul călătoriei, alegeau un loc, înălţau un templu şi oracolul devenea piatra unghiulară al noului stabiliment. Era ca un drapel al  popoarelor moderne; simbol naţional, ce vorbea de trecut şi de viitor. Oracolul  proteja colonia şi asigura asigura destinele. Oracolele erau în esenţă dorinţa zeilor enunţată şi transmisă de o gură omenească. Se găseau în temple sau în anumite locuri sacre: vârful unui munte, adâncul unei păduri, al unei văi, peşteri). De obicei oracolul lua numele zeului, zeiţei ce era invocată sau cel al oraşului în care se găsea. Oracol Ora colele ele cele cele mai frecven frecvente te erau: erau: Jupite Jupiter-D r-Dodo odona na şi Ammon; Ammon; Apollo Apollo-Delphi, Claros, Didine şi Helliopolis; Junona-Corint, Nyssa şi Egine; Diana-Efes; Venus-P Ven us-Paph aphos, os, Corint Corint,, Aph Aphaca aca,, Byblos Byblos;; Escula Esculap-E p-Epid pidaur aur,, Perga Pergam; m; Min Minerv ervaaMicene Mic ene;; MarteMarte-Tra Tracia cia;; Mercur Mercur-Pa -Patra tras; s; Her Hercul cule-A e-Aten tena, a, Cad Cades; es; Pan Pan-Arc -Arcadi adia; a; Serapis-Alexandria, Babilon şi Canope. “Sib “S ibyl ylă” ă” sau sau “pyt “pythi hie” e” este este nume numele le da datt fără fără deos deoseb ebir iree tutu tuturo rorr fe feme meil ilor  or  insp inspir irat atee ca care re dese deserv rvea eauu oraco oracole lele le di dinn temp temple le sa sauu ca care re rătăc rătăcea eauu din din ţinu ţinutt şi  preziceau viitorul pe cont cont propriu. Etimologia cuvântului este la rândul său controversat. Astfel unii interpreţi lau găsit din alăturarea cuvintelor : “ειοs”(θεοs) şi “σουλη”(sfat), rezultând “sfat divin”. Alţii cred însă că prima ghicitoare cunoscută a cărei existenţă a fost plasată cu câteva secole înaintea războiului troian se numea “Sibyla”, iar apoi toate urmaşele ghicitoare au purtat acest cognomen. Alegerea unei pythii cerea la început mari precauţi şi diverse calităţi fizice: ti tinner ereţ eţee, frum frumus useţ eţe, e, casti astita tatte. Toat Toatee ace cest stea ea er erau au cons consiidera derate te ca fiin fiindd indispensabile. Trebuiau să aibă acea constituţie nervoasă şi impresionabilă pe 73

 

care acum o numim isterie, astfel încât să resimtă mai puternic comunicările spiritului divin. Se spune că mai apoi un comerciant bogat s-a îndrăgostit nebuneşte de frumoasa pythonisă de la Delphi, l-a cumpărat pe paznic şi a răpit-o. Colegiul  preoţilor a decis ca Pythia să fie f ie aleasă pe viitor din rândul femeilor de 50 de ani, dar să poarte în continuare veşmintele şi simbolurile unei fete tinere. Oracolele se ţineau o dată pe an, în timpul primei jumătăţi a lunii aprilie. În acele zile, o mulţime compactă invada oraşul şi plătea foarte scump răspunsurile ambigue ale Pythiei. Regulile pregătitoare la care preoţii o supuneau pe Pythie înainte ca aceasta să se aşeze pe trepiedul sacru erau următoarele: timp de trei zile, era obligată să ţină post şi să se ungă cu uleiuri preparate din droguri excitante. În fiecare seară mergea să se îmbăieze într-un bazin al fântânii Castalia, unde fuseseră puse la macerat ramuri de laur, iar la ieşirea din baie, lua câteva înghiţituri din această apă. Atunci, preoţii o conduceau la templu unde i se dădea să bea o altă licoare  profetică. Acest regim exalta creierul Pythonisei şi o conducea la o stare asemănătoare cu delirul. În zi ziua ua în care care Pyth Pythia ia treb rebui uiaa să-ş ă-şi pre rezzint inte oraco racollel elee, te temp mplu lull şi împrejurimile sale arau înţesate de o mulţime imensă. Curând, un murmur surd se făcea auzit din interiorul peşterii sacre, acest zgomot creştea puţin câte puţin şi semăna cu vuietul tunetului. Pământul fremăta, iar templul părea că se clatină din temelii. Atunci apărea o femeie despletită pe care preoţii o conduceau către trepied; imediat ce se aşeza resimţea teribilele efecte ale aburului profetic. Părul i se zbur zb urle lea, a, ochi ochiii i se mişc mişcau au cu re repe pezi zici ciun une, e, la lans nsân ândd fulg fulger eree sa sauu păst păstra rauu o înfricoşătoare fixitate. Faţa îi devenea lividă, făcea spume la gură, membrele pline de transpiraţie se contorsionau, corpul întreg era pradă unei vizibile convulsii. În 74

 

final nemaiputând rezista zeului care o poseda, scotea strigăte ascuţite, întretăiate de câteva cuvinte fără sens pe care preoţii le reţineau cu grijă. Acesta era oracolul ! După o oră de febră profetică, Pythia era condusă în celula ei, unde rămânea mai multe zile pentru a-şi recăpăta forţele. Adesea, o moarte subită era  preţul entuziasmului său. său. Imediat după ce auzeau cuvintele convulsive ieşite din gura Pythiei lor,  preoţii se retrăgeau într-un loc secret pentru a delibera şi le dădeau o interpretare în raport cu informaţiile pe care le aveau despre consultant. În multe cazuri, fabricau răspunsuri ambigue, cu dublu sens şi care se pretau interpretărilor diverse  pe care voiai să le dai. În continuare vom examina succint cele mai importante oracole existente în zona de influenţă grecească (incluzând Asia Mică şi nordul Africii).   Delphi, cel mai cunoscut oracol antic şi cel mai important, din punct de vederee politic, veder politic, a condus condus lumea antică de la epoc epocaa primitivăprimitivă-istori istorică că până în zorii Evului Mediu. La început Delphi era un cătun neînsemnat. Diodor din Sicilia spune: “Oraşul “Oraş ul Delphi, Delphi, situat pe o colină colină a muntelui muntelui Parnas, este înconjura înconjuratt de prăpăstii înfricoşătoare şi de stânci; partea de munte care îl domină se ridică sub formă de amfiteatru şi cavităţile pe care le conţine produc, în număr mare, ecouri care îşi trim trimit it unul unul al altu tuia ia sune sunetu tull tr trom ompe pete telo lorr şi al voci vocilo lorr uman umane, e, as astf tfel el încâ încâtt să să-i -i uimească şi chiar să-i sperie pe străini”.81 În fundul văii care, dintr-o parte, mărgineşte oraşul, exista o crevasă căreia nimeni nu-i dăduse nici o atenţie. Nişte capre care păşteau prin apropiere au ajuns lângă ea şi au început dintr-o dată să sară într-un mod foarte ciudat şi să behăie într-un fel aparte. Ciobanul Coretas, paznicul lor, uimit de ceea ce vedea, crezu mai întâi că prăpastia ascundea vreun animal hidos a cărui înfăţişare îi speriase 81

A. Debay – „Istoria ştiinţelor oculte”, Buc.1998 , pag.34 75

 

caprele. Împins de curiozitate, a vrut să privească în adâncul crevasei, dar de-abia îşi întinse capul şi a fost cuprins de un entuziasm delirant. El a început să sară nebuneşte ca şi caprele sale şi în cele din urmă, a căzut la pământ, epuizat. Atunci se simţi zburând spre cer; iar tot ceea ce vedea i se părea minunat, cartea destinului s-a deschise în faţa lui şi a citit viitorul. viitorul. Tiranii din împrejurimi, veniţi în grabă ca să-l asculte pe Coretas, nu au întârziat să atribuie limbajul său spiritului divin care ieşea din crevasă şi fiecare a dorit să încerce virtutea profetică a exaltaţilor. Zvonul despre aceste minuni se răspândi şi mulţimea se grăbi din toate părţile să asiste la ele. Mai mulţi fanatici s-au aruncat în prăpastie pentru a-l vedea mai de-aproape pe zeul care stătea ascuns acolo. Aceste excese aveau loc destul de frecvent, astfel că autoritatea autoritatea a intervenit şi a închis intrarea intrarea cu un grilaj grilaj din bare de fier, care avea trei picioare, ceea ce a făcut să i se de-a numele de trepied. Din acel moment se construi un templu şi colegiul preoţilor alese o tânără fată pentru a transmite oamenilor răspunsurile lui Apollo. Această fată a fost numită “pythia”, în memoria luptei lui Apollo cu şarpele Python ce devasta satele din Delphi. După o tradiţie veche acest oracol nu a aparţinut la început lui Apollo. Până să devină al zeului luminii, el a fost fondat de Gea, apoi de Themis şi Phoebe; deci era un oracol de tip uranian (παντειον χθονιον). Strabon explică modul de manifestare a profetesei astfel: “Pythia inhalează vapo va pori ri ce prod produc uc entu entuzi zias asm m stân stândd pe un trep trepie ied, d, as astfe tfell pene penetr trat atăă de vapo vapori ri  preoteasa profeţeşte”,82iar istoricul Justin spune că se inhala un aer foarte friguros ce agita spiritul sibylei şi îi comunica profeţia. 83

82 83

Strabon – „Historia”, apud Cicero “Despre divinaţie” ,I ,36,76 Cicero – op.cit., pag 45 76

76

 

Trepiedul era consacrat zeului, aşa cum stătea pe foc să încălzească ceva. Mai târziu vaporii din oracol erau asociaţi chiar cu suflarea zeului. Acest trepied adus de Constantin cel Mare în hipodromul din Bizanţ, arăta o statuie a lui Apollo  plasat deasupra trepiedului propriu-zis. Deci chiar Phoebus însuşi vorbea prin organele Pythiei. Mult timp discursurile profeteselor au fost exprimate în versuri, făcute sub formă metrică de unii preoţi reuniţi într-un colegiu.   Dodona, unul din cele mai vechi oracole din Grecia, la început neexistând decât simpla interpretare a murmurului unei fântâni care se găsea în mijlocul unei  păduri de stejar. O bătrână numită Pelias locuia într-o cabană în apropierea fânt fântân ânii ii şi dezv dezvăl ălui uiaa vi viit itooru rull celo celorr ce vene veneau au să o cons consul ulte te cu aj ajut utor orul ul hidromanţiei. Mai târziu a fost zidit un templu superb înconjurat de marmură pe care au fost aşezate vase de bronz. Crengile de stejar loveau aceste vase şi dădeau naştere unor sunete pe care preoţii le interpretau fiecare în felul lui. Acest oracol este cunoscut din Iliada (XIV,327 ; XIX,296) şi de multe ori s-a încercat apropierea sa cu vestitul: ”arbore celest” din mitologia m itologia ariană. P.Decharme ne spune că Adalbert Kuhn explică acest copac ca imagine a  bandelor de nori ce se ramifică spre cer, şi semnifică dezvoltarea lumii întregi sub vastele sale ramuri.84 În Grecia, mişcarea norilor ce intrau şocant în suflarea furtunii şi scăpând de vocea bubuitoare a zeului, sugerau ideea de putere fatidică a stejarului lui Zeus. Sub arborele sacru din Dodona erau porumbeii sacrii. Aceştia erau, după tradiţia veche, în relaţie cu zeul. Ei sunt cei ce aduc ambrozie lui Zeus. 85După o altă imagine mitologică ariană, păsările foarte rapide (vultur, porumbel) sunt cele ce au adus din arborele celest fulgerul pe pământ.

84 85

P.Decharme – “Mythologie de la Grece Antique” , Paris 1878(1884) pag. 84 Homer – “Odiseea”, XII,62 apud P.Decharme op.cit. pag. 90

77

 

Primii interpreţi ai zeului se numeau : ” Σελλοι” sau ”Ελλοι”, nume dat  primilor locuitori ai Hellopiei care vieţuiau în ascetism total. Mai târziu i-au fost ataşate oracolului preotese ce purtau numele de “pelie” ( πελειαι, πελειαδεs). Cuvântul Cuvân tul “pelia” “pelia” în dialectul dialectul thesprotid thesprotidian ian însemna însemna “femeia bătrână”, bătrână”, ceea ce indică cel puţin în etimologie că erau femei foarte bătrâne din tribul pelasgic din Epir ce deţineau funcţii sacerdotale. Dar acest cuvânt mai însemna şi porumbel şi astfel se făcea o relaţie mistică cu păsările sacre ale zeului. De aici, tradiţia înfiinţării oracolului luată de la Herodot cu cei doi porumbei negri, care au fost trimişi simultan în Theba şi Egipt, unul dirijat spre Libia, altul a ajuns la Thesprotida, unde s-a aşezat sub un stejar şi deţinând glasul uman a ordonat locuitorilor ţării să instituie în onoarea lui Zeus un sanctuar şi un oracol. Porumbelul ce a plecat spre Libia se spune că a fondat oracolul lui Amon – deci se  pare că găsim o origine comună a lui Jupiter Dodoneanul şi Jupiter-Amon. Această tradiţie a fost dată lui Herodot de către trei profetese de la Dodona. Putem Pute m spune deci că cult cultul ul lui Zeus de la Dodona este de origine pelasgică; pelasgică; iar mai târziu, se pare că după epoca homerică, oracolul a fost împărţit cu o altă divinitate: Dione (∆ιονη), de fapt femininul de la Zeus ( ∆ιοs), aşa cum Juno este femininul de la Jovis (fiica oceanului şi a lui Tethis, după “Teogonia” lui Hesiod, iar după Iliada, mama Afroditei.  

Amon, templul acestui zeu aparent egiptean dar mai târziu o combinaţie

irezistibilă Ra-Jupiter, era condus de 80 de preoţi care îşi aşezau pe umeri o corabie uriaşă în care era aşezată statuia lui Jupiter, acoperită cu aur şi pietre  preţioase; ieşeau din templu şi mergeau în sate fără să urmeze drumul marcat, m arcat, ca şi cum ar fi fost călăuziţi de duhul lui Amon. Un grup de tinere fete însoţeau această procesiune, unele dansând în ritmul tobelor, celelalte cântând imne în cinstea lui Jupiter-Ammon.

78

 

După o oră de mers, statuia încrunta din sprâncene. Atunci preoţii se opreau şi o voce voce su surd rdă, ă, di dinn in inte teri rior orul ul stat statui uii, i, expr exprim imaa orac oracol olul ul.. Da Dacă că sprân sprânce cene nele le rămâneau nemişcate până la sfârşitul procesiunii, însemna că Jupiter n-a primit o ofrandă demnă de el şi oracolul tăcea.   Cumae, se bucura la romani de cea mai înaltă reputaţie. Era consultat în  problemele cele mai importante şi răspunsurile sale – se spune- nu au dat greş niciodată. Vergiliu scria despre acest oracol astfel: “În adâncul peşterii situată aproape de port portul ul Cuma Cumaee se află află pr prez ezic icăt ătoa oarea rea ca care re dezv dezvăl ălui uiee oame oameni nilo lorr se secr cret etel elee viitorului. Ea scrie oracolele pe foi volante pe care apoi le aranjează ea însăşi pe  pământul peşterii sale; aceste foi trebuie să rămână în ordinea pe care ea a găsit de cuviinţă să le-o dea. Dacă se întâmplă uneori ca vântul, atunci când se deschide uşa, să deranjeze foile, răspunsul oracolului este pierdut pentru că sibyla nu  binevoieşte să le aranjeze din nou. Oracolele, sibylele erau consultate în toate situaţiile: pentru probleme majore ca şi pentru cele neînsemnate. Într-adevăr era o manie a acelor timpuri. Această dorinţă insurmontabilă de a cunoaşte viitorul, ca şi marile profituri pe care le aducea divinaţia făcură ca numărul oracolelor să crească.

79

 

CONCLUZII

În antichitatea greco-romană divinaţia a cunoscut o dezvoltare considerabilă, atât prin diversificarea tehnicilor cât şi prin frecvenţa cu care era folosită, astfel încât divinaţia a ajuns o instituţie de stat. Plutarh era preotul lui Apollo la Delphi, Aristotel s-a îngrijit de unele tehnice divinatice etc. Istoria artelor divinatorii, din antichitate şi până în zilele noastre, nu este deloc o continuare, căci între cele două fenomene există asemănări destul de  puţine. Sunt complet abandonate două practici: haruspicina, divinaţia cu ajutorul

80

 

măruntaielor unui animal sacrificat şi ornithomanţia, divinaţia prin observarea zborului păsărilor. În schi chimb apa apar alte altelle, pe care care cei cei vec vechi nu le cuno cunoşt ştea eau, u, cum cum sun sunt rabdomanţia şi cartomanţia. Fiziognomia şi chiromanţia, al căror studiu fusese doar schiţat de către antici, cunosc astăzi un avânt deosebit. Astro As trolo logi giaa deşi deşi se spri spriji jină nă pe Ptol Ptolem emeu eu,, evol evolue ueaz azăă odat odatăă cu prog progre resu sull astronomiei; geomanţia suferă influenţa arabă. Pe scurt, se petrece o remodelare şi întru-câtva, o modernizare a divinaţiei antice, despre care filosofii oculţi nici măcar nu-şi dau seama. Ei cred că salvează “Tradiţia dinaintea creştinismului”, dar în pofida lor, condiţiile religiei noi îi obligă să facă o triere şi o adaptare a datelor din păgânism. Îna Înainte, ocultismul era o fi fillozofie a cre reşştinilor dezamăgiţi de incompatibilitatea dintre credinţele păgâne şi creştinism; de acum înainte el va fi şi o religie a ateilor care nu puteau să se resemneze cu dezolanta ariditate a unui materialism fără mituri. Vom termina această lucrare cu cuvintele unui “cercetător” ce nu a fost neapărat un om al Biserici, dar care a surprins cât se poate de bine fenomenul divinatic şi consecinţele sale morale, psihologice sau chiar fizice, la al cărui nume, Origen probabil ar tresări: Paracelsus. “Nimeni nu are nevoie să ştie cursul lui Saturn, nu e nici mai lungă, nici mai scurtă viaţa nimănui. Dacă Marte este feroce nu urmează că Nero va fi brutal; şi Marte şi Nero pot avea ambii aceleaşi calităţi, dar nu şi le-au împropriat prin conjuncţii sau aspecte. Este o veche zicală ce spune: “un om înţelept, poate guverna peste stele” şi cred în această spusă, nu în sensul pe care îl luaţi, ci într-al meu propriu. Stelele nu forţează nimic în noi, ceea ce noi nu voim să facem, ele nu ne înclină spre nimic ce nu dorim. Ele sunt libere pentru sieşi şi noi suntem liberi înşine. Crezi că un om are mai mare succes în acapararea înţelepciunii, altul

81

 

în achiziţionarea puterii…şi crezi că toate acestea sunt cauzate de stele; dar eu cred că adevărate cauză prin care un om e mai apt decât altul să primească şi să deţină diferite lucruri este aptitudinea venită de la spirit. Orice ar putea face stelele, noi putem face înşine, deoarece înţelepciunea pe care o obţinem de la Dumnezeu e mai puternică decât cerurile şi guvernează peste stele. Sufletul omului este făcut din aceleaşi elemente ca stelele; dar este clar că înţelepciunea Suprem Sup remulu uluii ghidea ghidează ză miş mişcar carea ea ste stelel lelor, or, deci deci motivu motivull guvern guvernări ăriii omului omului este este sufletul său prin influenţe rotative şi circulare din el însuşi (suflet)”.86 

BIBLIOGRAFIE 1) *

*

*

--

SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ed. Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc., 1991—  2) *

*

* -- CARTEA EGIPTEANĂ A MORŢILOR , Ed. Sophia, Buc.

1993 3) ALEXANDRIAN -- ISTORIA ŞTIINŢELOR OCULTE, Ed. Humanitas, Buc. 1994

86

Franz Hartmann – “Paracelsus” , pag. 309 apud Dane Rudhyar op.cit. pag. 29

82

 

4) HENRY HENRY BERGSON BERGSON -- CELE DOUĂ IZVOARE ALE MORALEI ŞI

RELIGIEI, Buc. 1994 5) A.BOUC A.BOUCHEHE-LEC LECLER LERQ Q

DIVINA DIV INAŢIA ŢIA ÎN ANTICH ANTICHITA ITATE TE, Ed.

--

Sympozion, Buc. 1999 6) MARCUS TULLIUS CICERO -- DESPRE DIVINAŢIE, Ed. Polirom, Iaşi 1998 7) PAUL CHRISTIAN -- HISTOIRE DE LA MAGIE, Paris 1870 8)

PIERRE

CRUVEILHIER

--

INTRODUCTION

AU

CODE

D’HAMMURABI, Paris 1937 9) PIERRE CRUVEILHIER -- CODE D’HAMMURABI, Paris 1937 10)) I. P. CULIA 10 CULIANU NU -- EROS ŞI MAGIE ÎN RENAŞTERE. 1484 , Ed.  Nemira, Buc. 1999 11)) CONS 11 CONSTA TAN NTIN TIN DAN DANIE IEL L

CIVILIZAŢI CIVIL IZAŢIA A SUMERIAN SUMERIANĂ Ă, Ed.

--

Tineretului, Buc. 1983 12) A. DEBAY

--

ISTORIA ŞTIINŢELOR OCULTE, Ed. Coresi, Buc.

1998 13) PAUL DECHARME -- MITHOLOGIE DE LA GRECE ANTIQUE , Ed. Garnier, Paris 1878 (1884) 14) FERDIN FERDINAN AND D DELANN DELANNAY AY

--

MOIN MO INES ES ET SIBY SIBYLL LLES ES DANS DANS

L’ANTIQUITE JUDEO-GREQUE JUDEO-GREQUE, Paris 1874 15) E. R. DODDS DODDS -- DIALECTICA SPIRITULUI GREC, Meridiane Meridiane , Buc. 1984 16) H. DRUON -- OEUVRES DE SYNESIUS, Paris 1878 17) EMILE EMILE DURKH DURKHEIM EIM -- FORMELE ELEMENTARE ALE VIEŢII

RELIGIOASE, Ed. Polirom, Iaşi 1995

83

 

18)) MIR 18 MIRCE CEA A ELI ELIAD ADE E

--

OCULTI OCU LTISM SM,, VRĂJI VRĂJITOR TORIE IE ŞI MODE MODE

CULTURALE, Ed. Humanitas, Buc.1997 19) FOMALHAU FOMALHAUT T -- MANUEL D’ASTROLOGIE SPHERIQUE ET

JUDICIAIRE, Paris 1933 20) FONTENELLE -- ISTORIA ORACOLELOR , Buc. 1993 21) SIGMUND FREUD -- INTERPRETAREA VISELOR , Ed. Humanitas, Buc. 1998 22) E. GERUZES -- PETIT COURS DE MYTHOLOGIE, Paris 1880 23) O. HABERT

--

LA RELIGION DE LA GRECE ANTIQUE , Paris

1910 24) ROBERT ROBERT JAULIN JAULIN -- LA GEOMANCIE, ANALYSE FORMELLE , Paris 1966 25) DIOG IOGENE ENE LA LAERTI ERTIOS OS

--

VIEŢ VI EŢIL ILE E ŞI DOCT DOCTRI RINE NELE LE

FILOSOFILOR , ed. Polirom, Iaşi 1997 26) CLAUDE CLAUDE LEVY-B LEVY-BRUHL RUHL -- LES FONCTIONS MENTALES DANS

LES SOCIETES INFERIEURES, Paris 1912 27) DEME DEMETR TRIU IU N. N. PR PREDA EDA

--

MITHOLOG MITH OLOGIA IA GRECILOR GRECILORU, U,

ROMANILORU ŞI A EGIPTENILORU, Buc. 1863 28) PREMIERE ENCYCLOPEDIE THEOLOGIQUE -- DICTIONAIRE DES SCIENCES OCCULTES, Paris 1861 29) E. ROHDE -- PSYCHE, Buc. 1985 30) DANE RUDHYAR -- THE ASTROLOGY OF PERSONALITY,  New York, 1983 31) BRONISLAV MALINOWSKI -- MAGIE, ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE, ed. Moldova, Iaşi 1993 32) MARCEL MAUSS, HENRY HUBERT –  TEORIA GENERALĂ A MAGIEI , Ed. Polirom, Iaşi 1996

84

 

33) GABRIEL GABRIEL NAUDE NAUDE -- APOLOGIE POUR TOUS LES GRANDES

HOMMES QUI ONT ETTE FANSSEMENT SOUGCONNEZDE , Paris 1625 34)) KAS 34 KASPA PAR R P PEU EUCE CER R

--

COMMENTA COMM ENTARIUS RIUS DE PRAECIPIU PRAECIPIUSS

GENERIBUS DIVINATIONUM, Anvers 1580 35) KASPAR KASPAR PEUCER PEUCER -- LES DEVINS OU COMMENTAIRES DES

PRINCIPALES SORTES DE DIVINATIONS, Anvers 1584 36) ELY STAR -- LES MISTERES DES L’HOROSCO L ’HOROSCOPE PE, Paris 1888

 

CUPRINS CUVÂNT ÎNAINTE…........................................... ÎNAINTE…..................................................................2 .......................2 1.ARTA DIVINATORIE ---Despre divinaţie în general...............................................4 general...............................................4 ---Teorii privind divinaţia.................................... divinaţia....................................................6 ................6 ---Divinaţia şi magia.................... magia................................................. ........................................11 ...........11 ---Divinaţia şi fatalismul.............. fatalismul........................................... ........................................16 ...........16 ---Divinaţia şi filosofia................ filosofia............................................. .........................................20 ............20 ---Divinaţia şi creştinismul........... creştinismul........................................ ........................................25 ...........25

85

 

---Divinaţia şi profetismul.................. profetismul............................................... ..................................33 .....33 ---Metodele divinatorii generale..........................................36 generale..........................................36 2.DIVINAŢIA INDUCTIVĂ --- Introducere în divinaţia inductivă...................... inductivă....................................40 ..............40 --- Ornithomanţia.................................... Ornithomanţia................................................................. ...............................45 ..45 --- Extispicina sau hieroscopia....................................... hieroscopia...............................................47 ........47 --- Divinaţia siderală sau astrologică......................................51 astrologică......................................51 --- Chiromanţia şi geomanţia................. geomanţia.............................................. .................................61 ....61 3.DIVINAŢIA INTUITIVA --- Introducere în divinaţia intuitivă......................................66 intuitivă......................................66 ---Oniromanţia, oniroscopia şi onirocritica............................67 onirocritica............................67 ---Necromanţia.................................................... ---Necromanţia....................... ................................................69 ...................69 ---Divinaţia entuziastă sau chresmologia........... chresmologia...............................70 ....................70 4.CONCLUZII................................................ 4.CONCLUZII................... .......................................................... ....................................81 .......81 BIBLIOGRAFIE.......................................... BIBLIOGRAFIE............. .......................................................... ....................................83 .......83 CUPRINS........................................ CUPRINS........... ......................................................... .................................................86 .....................86

 

Sponsor Documents

Or use your account on DocShare.tips

Hide

Forgot your password?

Or register your new account on DocShare.tips

Hide

Lost your password? Please enter your email address. You will receive a link to create a new password.

Back to log-in

Close